Odată a trebuit să mă duc la gară să întâmpin un pachet de cărţi de la Bucureşti. Pentru că încurcasem autobuzele, am ajuns cu o oră mai devreme. Am hotărât să nu mă mai plimb aiurea încolo şi încoace şi m-am aşezat pe o bancă. Era foarte frig şi eu m-am folosit de prilej pentru a mă ascunde sub glugă de privirile trecătorilor care, atunci când văd un popă, fluieră, râd sau vor să-i dea un leu. Asta nu pentru că aş fi un timid, dar uneori şi aceste lucruri pot deveni obositoare.
De bancă s-a apropiat un bărbat care, înainte de a vorbi, m-a trezit cu norul de miros de vin pe care îl răspândea. “Părinte, pot să stau şi eu?” (vorbea în rusă). “Stai”, i-am zis. S-a aşezat cu greu (se sprijinea într-un băţ), pe urmă a adăugat: “Pot să te întreb ceva?”
M-am pregătit să aud refrenul clasic despre cum i-a ars casa şi a rămas cu cinci copii, fără mamă, că vine din spital şi are nevoie de câţiva lei ca să ajungă acasă. M-am şi gândit că am numai doi lei că să ajung acasă şi că dacă-i dau unul trebuie pe urmă să împrumut de la cineva. Cu alte cuvinte, mă aflam într-o situaţie penibilă.
“Părinte, ce să fac ca să mă mântuiesc?”, au fost primele lui cuvinte. Această întrebare a fost pentru mine ca o palmă trasă nu de om, ci de Dumnezeu. Eu ştiam că aşa încep discuţiile numai în Pateric, iar în gară la Chişinău discuţiile sunt de altă natură.
Zic: “Iartă pe toţi, din tot sufletul”. “Eu îi iert”, zice. “Şi nu vorbi despre nimeni de rău”. S-a gândit puţin, pe urmă a zis: “Eu nu vorbesc pe nimeni de rău”. “Dacă faci acestea, poţi să te mântuieşti” – i-am zis, deşi pe moment m-am gândit că nu-şi dă seama ce vorbeşte. Apoi am adăugat: “Şi să crezi în Dumnezeu”. “Cred”, a zis.
A urmat o discuţie destul de protocolară în care eu a trebuit să-i răspund pe rând la întrebări: dacă trebuie sau nu să respectăm sâmbăta, dacă Dumnezeu e unul sau trei, dacă icoana este idol şi restul, ca în revistele pe care le găsim pe bănci.
Discuţia noastră s-a încins atunci când eu am zis că Dumnezeu îşi schimbă de multe ori hotărârile. “Nu! Dumnezeu nu este făţarnic, El nu poate să-şi încalce cuvântul”, a încercat el să-L apere pe Dumnezeu. “Ba-l schimbă, zic. Adu-ţi aminte ce a zis Dumnezeu pe vremea lui Noe – şi s-a căit Dumnezeu că i-a făcut pe oameni şi a zis: voi stârpi neamul acesta -, dar pe urmă s-a răzgândit şi a hotărât să-l lase pe Noe cu familia sa ca să prelungească neamul omenesc. Dumnezeu îşi schimbă hotărârile, Dumnezeu nu este mândru şi încăpăţânat ca oamenii, El ar face orice din dragoste pentru om, El ar face orice, numai să ne câştige dragostea noastră”. Bărbatul acela de lângă mine, care până atunci îmi părea un cerşetor beat cu curaj de vorbă, s-a înviorat de o durere şi o bucurie cunoscută mie, iar ochii lui s-au înlăcrimat discret: “Să ştii că tu ai dreptate”, a zis.
“Dumnezeu este dragoste – a continuat el şi se vedea că aceste cuvinte sunt singurele pe care îi place să le pronunţe. Eu ştiu că Dumnezeu este dragoste şi eu ştiu că El este”. Apoi s-a lovit cu mâna peste genunchiul stâng şi a zis: “Vezi? Ăsta nu-i!” Pe urmă, lovindu-se peste celălalt picior a adăugat: “Şi nici ăsta nu trebuia să fie!” Abia atunci mi-am dat seama că nu are un picior. “Eu trebuia să nu mai fiu deloc. Dar eu sunt. Eu am trecut tot Afganistanul. Şi eu ştiu că Dumnezeu este”.
Arăta prea bătrân pentru Afganistan. M-am gândit că poate a fost ofiţer, mă rog, chiar dacă nu prea arăta. Dar am pus îmbătrânirea lui atât de grabnică pe seama băuturii şi a suferinţei.
“Eu am fost în Afganistan chiar de la început. Am ţinut 6 ani, dar pe urmă m-au “decontat”… am călcat pe o mină. M-am trezit în spital. L-am văzut numai pe medicul-şef, un colonel, arătând cu degetul: Pe ăsta duceţi-l “încolo”, adică…, înţelegi, la groapă. Un picior îmi zburase, celălalt abia se mai ţinea, eram numai bucăţi. Atunci eu m-am rugat la Dumnezeu, pentru că eu nu credeam în Dumnezeu, şi am zis: “Dacă eşti, ajută-mă să mă ridic”. Şi atunci eu am simţit o putere. Dumnezeu mi-a dat putere, Dumnezeu mi-a dat a Lui putere şi eu m-am ridicat. Când m-a văzut colonelul s-a holbat la mine şi m-a întrebat: “Tu ce faci? Eu parcă am zis că tu să mergi “încolo”… “Eu n-am să merg “încolo” – i-am zis -, şi nici tu n-o să mergi “încolo”… nimeni nu trebuie să meargă “încolo”. “Da, dar tu… cum te-ai ridicat?” “Dumnezeu m-a ridicat”. “Care Dumnezeu? Tu trebuie să mergi să te lecuieşti la cap! Sau nu ştii ce a zis Darwin?” “Eu ştiu ce a zis Darwin. Dar uite că tu ai zis că eu să mă duc “încolo”, dar Dumnezeu nu m-a lăsat să mă duc “încolo”. “Care Dumnezeu? Ce vorbeşti? Unde este Dumnezeu?!” “Cum unde? Iată, Dumnezeu”. “Unde?” “Aici Dumnezeu şi aici Dumnezeu, pretutindeni Dumnezeu”.
„Stii, părinte – mă asigură el -, Dumnezeu este şi El este dragoste. Eu ştiu că El mă iubeşte, eu nu ştiu pentru ce El mă iubeşte, eu sunt beţiv şi, ce să mai spun, sunt cel mai murdar om din lume. Dar cred că El mă iubeşte pentru că eu sunt al Lui. Şi el pe fiecare om îl iubeşte aşa. Ştii ce înseamnă că Dumnezeu e dragoste? El nu spune fă cutare sau cutare, El nu îndrăzneşte să spună nimic, pentru că El ne iubeşte. Dar El se uită la mine şi zice: Tolia, nu este bine că tu te tăvăleşti în glod, hai, ridică-te, hai, te rog, ridică-te, uite, Eu o să te ajut să te ridici. Şi eu mă ridic puţin şi pe urmă iară cad, dar Dumnezeu nu încetează să mă iubească. Şi eu simt asta şi mie mi-i ruşine. Eu şi azi l-am rugat pe Dumnezeu pentru un lucru şi El m-a ascultat şi a îndeplinit. Înţelegi? Dumnezeu m-a crezut! Dumnezeu pe mine m-a crezut…”
M-am gândit a mia oară că această dragoste a lui Dumnezeu ne sminteşte. De multe ori noi ne surprindem la gândul că nu e drept ca Dumnezeu să iubească, fără măsură şi fără socoteală, chiar aşa pe oricine, călcând orice bună rânduială şi orice închipuire a noastră despre dragoste.
Autobuzul meu venise de jumătate de oră şi a lipsit puţin ca să-l scap. M-am ridicat şi am mulţumit noului meu prieten şi părinte pentru că m-a mai învăţat ceva despre Dumnezeu. Ne-am îmbrăţişat fără patos şi fără schimb de adrese, făgăduindu-ne că nu ne vom uita unul pe altul.
Ieromonah Savatie Baştovoi, Dragostea care ne sminteşte, Editura Marineasa, Timişoara, 2003
