Domnul aşteaptă cu răbdare să ne amintim de El şi să ieşim din legile iubirii omeneşti ca să iubim cu iubirea Lui.
Fiecare cădere ne arată diferenţa dintre „teorie şi practică" (lăsând de o parte felul greşit în care citim cuvântul teorie).
Mintea noastră are două puteri: una activă - mintea raţională, cugetătoare - care face lucrări şi una pasivă -mintea-duh, sau nous, sau mintea-inimă, care îndură lucrări. Când învăţăm ceva, mintea activă îşi zideşte sinapse pentru a-şi depozita ştiinţa şi a o folosi la nevoie, dând comenzi puterilor executive ale sufletului. Mintea pasivă nu este afectată de cele învăţate clacă acestea nu vin de la Sursa Vieţii, Dumnezeu, Cel ce a zidit-o cu scopul de a primi harul necreat, destinat omului şi ele a-l transmite ca lumină, inspiraţie, înţelepciune puterii active, cugetătoare şi celorlalte puteri ale sufletului.
Prin căderea protopărinţilor noştri, omul a primit în mintea lui pasivă sugestii de la o altă sursă, de la cea demonică, şi s-a desprins astfel de legătura de har cu Dumnezeu.
Fără Dumnezeu au apărut în sufletul omului puteri noi, afectele: frica, ruşinea, foamea, setea, oboseala, frigul, neputinţa, însoţite de durere când nu sunt satisfăcute şi de plăcere când sunt satisfăcute. Astfel omul s-a centrat pe sine, pe ce simte el şi şi-a orientat puterile sufletului spre căutarea simţirilor plăcute şi evitarea celor dureroase. Aici îşi au sursa ştiinţele şi tehnicile omeneşti. Pentru asta omul a fost nevoit să se bazeze pe capacitatea minţii sale active de a lucra şi păstra rezultatele eficiente ale ştiinţei sale.
Mintea duh a căzut pradă sugestiilor vrăjmaşe şi gândurilor automate, zdrenţe ale gândirii raţionale, de la care aşteaptă şi chiar pretinde să-i potolească foamea şi setea de absolut care i-au rămas şi după lepădarea legăturii nemijlocite cu Dumnezeu (prin har).
Prin întruparea şi întreaga lucrare mântuitoare a Fiului lui Dumnezeu, Dumnezeu ne-a dăruit, în Sfânta Biserică, harul vindecării minţii noastre bolnave. Prin Botez şi Sfintele Taine, El este deja în inima noastră, adică mintea-inimă e iarăşi conectată la Sursa vieţii de unde primim puterea şi lumina necesare mai întâi vindecării firii şi apoi sfinţirii ei, îndumnezeirii.
Dar această lucrare care începe cu vindecarea pentru a ajunge la îndumnezeire, este o lucrare divino-umană. Este o lucrare la care se cere, datorită tainei libertăţii omului, deplina lui participare la lucrarea lui Dumnezeu. Şi mulţi oameni vor să ajungă la fericirea după care le tânjeşte inima, dar nu ştiu cum s-o facă. Şi nu ştiu pentai că nu mai frecventează şcoala care este Biserica. Chiar şi cei care merg la biserică şi se spovedesc şi împărtăşesc, nu merg la şcoala Duhului care se predă în Biserică. Numai acolo învăţăm să ne curăţim mintea şi inima de păcat şi de urmările lui. Numai acolo vom dobândi iluminarea, învăţând să ne rugăm în duh şi adevăr până-L vom simţi pe Duhul Sfânt rugându-Se în inima noastră şi cele ce urmează apoi... Când cei din jur nu ne ascultă, nu ne înţeleg, nu vor binele care i-ar ajuta, ci răul care îi distruge, ne e greu să nu-i privim cu mintea însetată de control şi eficienţă pentru că ea ştie ce este „bine" şi ce este „rău" şi să nu-i simţim cu inima întunecată de frici, griji şi îngrijorare. Atunci îl putem uita pe Dumnezeu sau să-L folosim pentru a face ce ne dorim noi: binele aşa cum îl vedem noi şi cu orice preţ, cu preţul călcării libertăţii celuilalt!
Or, Domnul nu intră în aceste jocuri ale minţii noastre şi ne aşteaptă cu răbdare să ne amintim de El şi să ieşim din legile iubirii omeneşti ca să iubim cu iubirea
Lui. Asta ne cere Domnu când ne spune să nu iubim pe nimeni mai mult decât pe El. Să renunţăm, să murim acelei dorinţe de a se întâmpla lucrurile cum ştim noi că e bine sau cum ne place nouă şi să căutam împărăţia Lui în chiar acele momente şi situaţii. De îndată ce vom face asta „se vor adăuga nouă" toate cele după care tânjim.
Să punem iubirea Lui în locul iubirii noastre posesive, tiranice, care controlează toate şi doreşte să fie totul după binele nostru, care nu e decât urmarea gustării din pomul cunoştinţei binelui şi râului.
Când ne vom da pe mâna Domnului cum ne dăm acum pe cea a „pilotului automat" nu vom mai avea nevoie de căderile care ne trezesc.
Maica Siluana Vlad, Gânduri din încredințare, Ediția 1, Editura Doxologia, Iași, 2012
