Doamne, nu sunt vrednic să-mi înalț spre Tine
ochii ce-au sclipire încă spre ispite,
mâinile ce-au încă urme de rușine,
buzele ce-au încă vorbe nesfințite...
Doamne, nu sunt vrednic să-Ți dezleg cureaua
încălțării Tale când îmi vii în casă,
peste-a tale glezne albe cum e neaua
lacrimile mele urme negre lasă.
Doamne, nu sunt vrednic de a Ta-ndurare
c-am deschis ispitei inima curată...
Tu i-ai dat, în flăcări, inimii iertare
dar ea nu-și mai iartă vina niciodată.
Doamne, nu sunt vrednic nici de-o mângâiere
c-am lăsat în alții lacrimă și rane
buzele iubirii le-am udat cu fiere
mâinilor blândeții le-am bătut piroane.
Doamne, nu sunt vrednic... dar cu ce-ndurare
mă-nconjori cu flăcări, mă hrănești cu jale
și m-adapi cu lacrimi, pentru clipa-n care
vor culege îngeri, rodul trudei Tale!
(Traian Dorz)
