Un proverb spune: „Prin răbdare ajungi să iubeşti”. Dar cum putem să acceptăm să ne căsătorim fără dragoste?
Dragostea adevărată se dobândeşte pe parcursul întregii vieţi. Ea este un dar dumnezeiesc care se dă după har. Pentru a ajunge la o astfel de dragoste, este nevoie să dobândim acest har şi să îl păstrăm, căsătoria cinstită fiind calea dobândirii acestui har şi a dragostei. Desigur că asemenea căsătorii, în care unul îl urăşte pe celălălt, nu sunt fireşti. Acelaşi lucru spunem şi despre pasiuni. Pasiunea trece, iar ceea ce rămâne constituie temelia unei căsnicii.
De aceea, trebuie să existe simpatie reciprocă, interese comune. Este de dorit să fie şi acelaşi nivel de cultură şi poziţie socială, iar diferenţa de vârstă să nu fie prea mare. Cât despre dragoste, ea trebuie meritată ca, după 10-15 ani, soţul să spună: „Ce fericire că m-am căsătorit anume cu ea”, iar soţia să poată spune la fel.
A înţelege că persoana de lângă tine este jumătatea ta şi că nu îţi imaginezi existenţa alături de alta se numeşte dragoste. Ea vine doar după ce corabia vieţii a supravieţuit mai multor furtuni.
(Preot Evghenie Şestun, Familia ortodoxă, Editura Sofia, pp. 32-33)
