De mai multă vreme observ că oamenii, în special tinerii, cu care comunic nu adresează întrebări.
Unii mi-au spus că asta vine de acasă, din școală, unde nu se obișnuiește să pui întrebări.
Inițial părinții sunt cei care nu-și ajută copiii să găsească răspunsuri la ceea ce îi frământă încă de la trei anișori, considerându-i prea mici.
Ulterior, la școală, în societate este incomod să întrebi. „Dacă și ai vreo întrebare, îți este rușine să o adresezi, pentru că nu știi ce va urma. Fie că profesorul te va trata incorect și va accentua că ești prost și nu înțelegi, fie colegii vor râde și te vor maltrata, deoarece ai îndrăznit să întrebi”, îmi spunea Doina, elevă în clasa a XI-a la un liceu din Chișinău.
Realitatea e și mai tristă că de la o vreme încoace tinerii nu prea comunică nici chiar acasă, cu părinții, cu frații. Prea puțină comunicare e și cu colegii, prietenii. Unii ajung să nu-și mai pună întrebări serioase privind viața, care e sensul acesteia, cum să crească și să se desăvârșească...
Se ajunge la o ignoranță care naște un set de probleme în societate. „Țara care, prin aplicarea instituțiilor ei, încurajează ignoranța, neconsecvența, lipsa de caracter, ba le decorează chiar, dovedește că e în descompunere deplină …”, afirma, pe bună dreptate, Mihai Eminescu.
Lipsa întrebărilor, a comunicării, în acest caz nu duce la sfânta tăcere. Căci în mod firesc din „tăcere se naşte liniştea, iar din linişte, rugăciunea.” (Sf. Varsanufie de la Optina).
Or, omului îi este propriu să comunice, să împărtășească bucurii, scârbe... impresii, să pună întrebări, căci doar așa cunoaște lumea, viața și se orientează în timp și în spațiu. Una este comunicarea și alta refugiu de a medita, deci a te ruga.
Se închid și nu mai comunică, intră în depresii, ajung în impas, derută în special oamenii lipsiți de credință, nădejde și dragoste creștinească „Viața fără Hristos este fără gust, tristă și părăsită.” (Părintele Sofronie Saharov).
De asta cei care vin la biserică uneori au nevoie doar să comunice, să-și spună durerea și să primească un răspuns la ceea ce-i macină poate de ani buni. Unii vin la spovedanie gata să explodeze, alții își revarsă durerile și plâng în hohote, spunând că doar în fața Domnului și-au putut deschide sufletul. Aici, în biserică, sunt siguri că sunt ascultați, înțeleși, povățuiți și susținuți, fără a fi condamnați.
„Lăsați-vă casa nemăturată, necurățită, neaerisită, timp de un an! Oare nu va deveni ea o adevărată cocină? Și acum socotiți ce a devenit sufletul aceluia care nu un an, ci douăzeci, patruzeci, șaizeci sau șaptezeci de ani nu și-a curățit sufletul prin spovedanie!” (Părintele Serafim Alexiev).
Nu e rușine să punem întrebări! Să fim mai curajoși! Întrebați părinții, profesorii, specialiștii într-o problemă sau alta, și doar așa vom ajunge la adevăr!
Nu ezitați să vorbiți și cu Dumnezeu, fără de care nu putem face nimic!
Să cerem de la Domnul înțelepțirea vieții. Doar o persoană înduhovnicită poate fi asemenea spuselor părintelui Constantin Sârbu: „Celui cu adevărat mare nu-i este greu să se smerească în faţă oricui. Celui cu adevărat curat nu-i este greu să spele pe oricine. Celui cu adevărat sfânt nu-i este greu a face totul în tăcere şi cu cea mai discretă duioşie. Celui cu adevărat iubitor va face întotdeauna totul cu plăcere, cu bucurie, cu blândeţe, cu prietenie. Cel cu adevărat înţelept va păstra esenţa adevărului tuturor lucrurilor. Celui ce înţelege nu trebuie nici să-i faci mult, nici să-i arăţi mult, nici să-i vorbeşti mult.”
Preot Octavian MOȘIN
