De ce mă urăşti tu, frate, tot mereu ?
Tu nu ştii c-avem acelaşi Dumnezeu ?
Eu ţi-s frate, tu-mi eşti frate, în noi doi un suflet bate, de român,
Iar în cer avem acelaşi bun Stăpân.
De ce oare nu mai vrem ca să ne ştim ?
Că din veac am fost aceiaşi buni creştini.
Toţi românii laolaltă n-am avut decât un Tată, sus în cer,
Iar în lume am avut un singur ţel.
Şi-am avut şi-o mamă bună pe pământ
Biserica strămoşească, orişicând,
Şi la bine şi la rău ne-a ţinut la sânul său, ne-a iubit,
Ca şi Întemeietorul ei cel Sfânt.
Crezi tu, frate, că părinţii-s bucuroşi
Când copiii între ei sunt mânioşi ?
Tu, române, ce-ai cu mine, că şi eu-s român ca tine, ori nu ştii
Că străinii nu vor pace-ntre copii?
Când necazurile ne-au împresurat,
În biserici împreună ne-am rugat.
Astăzi, când e libertate, ne urâm frate cu frate, fraţi români !
Nici părinţii cu-ai lor prunci nu sunt mai buni.
În numele dragostei de Dumnezeu
Oare cum se poate face atâta rău ?
Pentru un licăr de credinţă e atâta suferinţă, dezbinări
Între fraţi ce se iubeau până mai ieri.
Stăpâniţi, românilor, de acelaşi dor
Să fim iarăşi doar o turmă şi-un Păstor.
Doamne Sfinte şi-ndurate, dă-ne iarăşi unitate, cum a fost
De când ne-am născut creştini după Hristos!
