Într-adevăr, a adăugat Avva Zosima, cel care doreşte calea cea strâmtă cu adevărat se mustră aspru pe sine când se tulbură, şi se mustră neîncetat: Ce te înfurii, suflete al meu? Ce te tulburi şi spumegi? În acest fel arăţi că eşti bolnav! Dacă n-ai fi, nu te-ar durea! De ce, în loc să te mustri pe tine, te porneşti împotriva fratelui tău, care ţi-a arătat boala? Învaţă cu adevărat şi în fapt poruncile lui Hristos. Acela „ocărât fiind, nu răspundea, suferind, nu ameninţa” (I Petru 2, 23). Ascultă-L ce zice şi ne arată: „Spatele L-am dat spre bătăi, şi obrajii Mei spre pălmuiri, şi faţa Mea n-am ferit-o de ruşinea scuipărilor” (Isaia 50, 6). Şi tu, suflete nenorocit, pentru o înjurătură sau pentru o jignire începi să urzeşti mii de gânduri şi unelteşti astfel împotriva ta, precum demonii? Vedem Crucea lui Hristos, patimile pe care le-a suferit pentru noi le citim în fiecare zi, însă nu îndurăm nici o jignire! Plecăm, ne îndepărtăm de la calea cea netedă.
Odată l-au întrebat:
– Cum poate cineva, când îl grăiesc de rău şi-l umilesc, să nu se mânie?
Şi a răspuns:
– Cel care se socoteşte pe sine un nimic nu se tulbură, aşa cum a zis şi Avva Pimen: „Dacă te umileşti pe tine, vei afla odihna!”. (Avva Zosima)
Din Glasul Sfinţilor Părinţi, traducere de Părintele Victor Mihalache, Editura Egumeniţa, 2008, p. 157-158
