Daţi în primul rând, celor care vedeţi că au de crescut copii. Daţi celor care vedeţi că au reală nevoie. Aceştia se văd! Imediat se văd!
Eu am în biserică o doamnă care n-a cerut niciodată nimic. Şi ştiam în ce condiţii stă. Câtă vreme a fost la biserică, i-am cerut să-mi dea un pic cheia de acasă. I-am spus: „Am nevoie de cheia dumitale, să văd ceva, că am una asemănătoare...” „Da, Părinte!” Ca femeia cu bun simţ. Între timp, studenţii s-au dus, au făcut curăţenie, au spălat geamul - femeia era bătrână, e bolnavă.
Până am terminat Liturghia... Vai, ei au făcut asta în timpul Liturghiei! Doamne, Doamne, Doamne! Dar Liturghia era vinerea. Aşa, s-au dus şi au făcut curăţenie. Au spălat, au aranjat şi la sfârşit de tot i-au pus un buchet mare de flori pe masă, şi femeia când a venit acasă m-a sunat: Părinte, o intrat hoţii în casă! Da, dar hoţii i-au furat sufletul.
Voi nu mai faceţi gesturi din astea... Ce, n-aveţi vreo vecină bătrână? Sărut mâna, tanti Ionica! Matale cum îţi merge? Uite, vine Paştele. Hai, vrei să te ajut cu ceva? Ce-ai de mutat? Hai să batem covoarele. Nu, că se murdăresc mânuşiţele.
Noi vedem milostenia imediat la lozul pe care-l dăm. Dar nu-i lozul pe care-l dăm. Cum sunăm noi înaintea lui Dumnezeu? Doamne, dă-mi un cinci la examenul ăsta! Te rooog! Nu suntem exact ca ăia cu: Dă un leu! Dă-mi un leu!?
Din Părintele Constantin Necula, Cum să ieșim din mediocritate, Editura Agnos, Sibiu, 2014, p. 73-74
