Ce să facem dacă oamenii ne dezamăgesc? E mai bine să trăim singuri? Mai există iubire adevărată pentru oamenii de azi?
Să te dezamăgeşti până când n-o să te mai amăgeşti! Dezamăgirea e lucrarea ta. Dezamăgirea mea e lucrarea mea, nimeni nu m-ar putea amăgi dacă nu m-aş lăsa amăgită.
Şi orice dezamăgire este o faptă bună, un serviciu, să pupăm mâna celui care ne dezamăgeşte, să îl pupăm pe obraji, să-i mulţumim frumos, să-l punem şi pe acatist vreo zece ani şi să ne despărţim! Că a alege să trăieşti mai departe lângă cineva care e specializat în a te dezamăgi şi o face cu plăcere, mi se pare prea mult.
Să învăţăm din prima lecţie: ne amăgim pentru că suntem plini de pretenţii şi de aşteptări de la ceilalţi, am vrea ca ceilalţi să fie aşa cum ne-ar plăcea nouă şi aşa cum am vrea să fim noi şi ne amăgim pe noi înşine că suntem aşa şi aşa şi aşa… Cumva, această dezamăgire să fie începutul cunoaşterii, începutul iubirii. Cine rezistă la zece dezamăgiri asumate şi încă îl mai iubeşte pe dezamăgitor, are şanse să-l iubească până la Judecata de Apoi. Între timp să-i spuneţi de fiecare dată că vă doare comportamentul lui şi că aţi ales să-l iertaţi şi chiar să-i cereţi să-şi ceară iertare… Dar singurul lucru important aici este să vă asumaţi consecinţele comportamentului său fără să-l acuzaţi pe el de cele pe care le înduraţi. Aţi ales asta şi vă asumaţi…
Da, nu putem trăi singuri pentru că viaţa e comuniune. Singurătatea este moarte. Când suferim în relaţie, tot moarte e, dar e o moarte urmată de înviere. Murim felului de a fi centrat pe mine şi înviem pentru celălalt. Nimeni nu scapă de moarte. Numai la învierea cea Mare vom scăpa de moarte. Dar putem alege să murim singuri şi trişti, iubind o pisică de rasă, sau să murim vii, înconjuraţi de fiinţe care ne iubesc şi pe care le iubim, în ciuda tuturor rănilor pe care ni le-am făcut unii altora şi a dezamăgirilor pe care le-am trăit de-a lungul timpului.
Din Monahia Siluana Vlad, Deschide cerul cu lucrul mărunt, Editura Doxologia, 2013
