În viata fiecărui om exista niște încercări fata de care se manifesta o atitudine nu tocmai pozitiva.Dat fiind, probabil, natura suferinței, care nu este deloc una plăcută sau dorita. Ca cine, in mod natural ar dori sa sufere de vreo boala sau sa aibă parte de necazuri de tot felul? În viața însă, se întâmplă ca unii au parte de suferințe grave, alții de boli cumplite, iar unii aflându-se in pragul morții, își amintesc de Dumnezeu, ca cel care le orânduiește pe toate ca un Atotputernic.
Unii au avut ințelepciunea de a-si schimba total modul de viaţă, înţelegând că au greşit, din care cauza Dumnezeu a intervenit ca o piatra de poticnire în calea păcatelor lor. Sunt foarte multe exemple de acest fel, al întoarcerii şi-al regăsirii de sine. Prin mila lui Dumnezeu însă, care nu vrea moartea păcătosului, ci sa se întoarcă si sa fie viu, omul se renaște din starea de alta dată, la o viață nouă, la o viață transformată radical, astfel încât acești oameni dau Slava lui Dumnezeu pentru suferința de care au avut parte, ca celei care l-a renăscut pe Dumnezeu in viata lor.
Suferinţa i-a trezit la realitate. Nu s-au răzvrătit: și-au înţeles greşeala, s-au pocăit și acum sunt aproape de Dumnezeu. Pina la urma este bine sa intelegem ca noi toţi suntem în suferinţă: suferinţe trupeşti unii, alţii sufleteşti, alţii şi trupeşti, şi sufleteşti. Dar toţi suntem în suferinţă, pentru că cea mai mică urmă de păcat sau de patimă în noi provoacă suferinţă. Și de cele mai multe ori nu reuşim să înţelegem acest lucru.
Noi însă nu avem această înţelegere, nu avem dragoste unul față de altul, suntem tot timpul pe picior de război cu cel de lângă noi, pentru că noi suntem bolnavi, ei sunt bolnavi; noi suntem în suferinţă, ei sunt în suferinţă. Și când omul suferă, tinde să-şi vadă suferinţa lui mai mare decât pe-a celuilalt, şi se comportă ca atare: cere ajutor şi nu mai oferă nimic. Și avem astfel o lume în care fiecare se închide în egoismul lui şi, uite-aşa, ne rănim unii pe alții din ce în ce mai mult, suntem mai indiferenţi la aproapele nostru, suntem mai puţin dispuşi să ajutăm, să spunem un cuvânt bun, nu mai avem acea dispoziţie de-a ne apropia de celălalt şi de suferinţa lui.
Este foarte important sa nu cârtim in suferinta, ci sa multumim lui Dumnezeu pentru toate. Am găsit un cuvânt foarte frumos într-o carte dedicată Stareţilor de la Optina, care spune aşa: „Dacă eşti sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti mai puţin sănătos: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav: Doamne, slavă Ție! Dacă eşti bolnav de moarte: Doamne, slavă Ție!”.
Suferinţa nu este întâmplătoare, ci tămăduitoare, şi nu este importantă starea de sănătate sau de boală, ci importantă este starea noastră, în ce mod primim noi lucrul acesta. Dacă îl primim ca fiind de la Domnul, suntem împăcaţi. Noi însă cârtim permanent, suntem nemulţumiţi permanent, iar aceasta ne îmbolnăveşte, este ca o otravă care pătrunde în adâncul sufletului nostru, iar această stare ne duce ori în nevroze, ori în depresii, ori în boli trupești cumplite. Suntem nemulţumiţi de ce ne-a dat Domnul, de ce ne dă societatea, de ce ne oferă aproapele, de toate, de temperatura aerului – ori e prea cald, ori prea frig, și tot așa. Or, nemulţumirea este manifestarea egoismului, a iubirii de sine, este cel mai clar semn că suntem bolnavi sufleteşte.
Există o soluţie la suferinţă: Hristos. Suferinţa este urmarea îndepărtării noastre de Dumnezeu, a îndepărtării de Hristos – și atunci vindecarea depinde de reîntoarcerea noastră la Hristos. Avem darul Sfintei Spovedanii, avem Taina Sfintei Euharistii, a Sfintei Împărtăşanii. Nu este greu să ne mântuim. Mântuirea nu este grea, pentru că Domnul ne-o oferă. Dar putem noi s-o primim? Suntem pregătiţi să primim mântuirea? Asta este drama, asta este marea suferinţă.
Fragment publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 94/Noiembrie 2016
