Vă rugăm să ne spuneţi povestirea cu femeia care a spart icoanele.
Am întâlnit cândva un bărbat la Bacău, care, văzându-mă, m-a salutat şi mi-a spus că vrea să-mi ceară sfatul într-o problemă, că nu ştie ce să mai facă cu soţia lui. Şi l-am întrebat ce-i cu soţia lui. Mi-a răspuns: „Soţia mea a spart toate icoanele." „De ce?" „Nu ştiu, părinte, dar le-a făcut zob.” „Nu-mi vine să cred aşa ceva! Nu e ortodoxă? Nu merge la biserică?” „Ba da, e ortodoxă, merge şi la biserică.” „Nu putem vorbi cu ea?" „Ba da.” „Hai să-i dăm un telefon, să nu ne zobească şi pe noi dacă mergem să vorbim cu ea.”
Şi i-a dat un telefon, i-a spus că s-a întâlnit cu un părinte care ar vrea să vorbească cu ea. Ne-am dus acolo, ne-a primit bine, şi pe mine şi pe el, ne-a servit cu câte ceva, şi încet-încet am căpătat curaj faţă de o femeie care era brutală cu icoanele, l-am spus că soţul ci zice că a distrus icoanele. A început să plângă şi mi-a răspuns: „Da, părinte, am distrus toate icoanele.” Şi mi-a arătat că erau într-o cameră, aşezate unele peste altele; intr-adevăr, total distruse. Nu mai era de icoane nici geam întreg, nici ramele, nici icoanele nu erau întregi. „Cum le-ai tăcut aşa?” „Cu ciocanul de şniţele.” „Iţi pare rău?” „Imi pare. Şi am mai tăcut ceva, ce nu ştie soţul.” „Ce?” „Veniţi să vedeţi.” Stătea la etajul 9 şi m-a dus şi mi-a arătat, în curtea interioară a blocului, azvârlise o candelă pe geam. Şi a început să explice că, având în vedere că Dumnezeu i-a răpit soţul, intr-un moment greu, a făcut asta. „Şi cum ţi-a răpit soţul?” L-am văzut atunci pe bărbat că păleşte, că ea începuse, săraca, să spună of-ul ei. „Păi, uitaţi, avem 6 copii: 2 sunt la şcoală, 2 la grădiniţă, 2 rămân cu mine în casă, pentru că sunt mici.” „El lucrează, aduce bani în casă?” „Aduce.” „E beţiv?" „Nu. Lucrează şi mă Iasă singură.” „Dar cât lucrează?” „Lucrează 8 ore, şi face câte o jumătate de oră pe dram.” „Deci 9 ore. Din 24, rămân totuşi 15. Mai şi doarme...” Mi-a spus că doarme puţin, vreo 4-5 ore. Programul lui era aşa: la ora 3 se scula, se ridica din pat, făcea rugăciuni până la 6, mânca până la 6:15, pleca de acasă, iar la ora 8 începea lucrul. Ieşea la 16, până pe la 17 era acasă, face Vecernia. Pavecerniţa, Utrenia, ceasurile şi nu mai ştiu ce-a zis că face, până pe la ora 22. Apoi mănâncă, pe la 23 se culcă, iar apoi iarăşi se trezeşte la 3, şi tot aşa. Şi după ce nu-a spus aceasta, a zis: "Şi eu trebuie să trag cu copiii, cu lecţiile, ai tot. Şi mi s-a întunecat într-o zi mintea şi am zobit icoanele".
Concluzia este că el n-o ajuta cu nimic şi că n-a înţeles ce este căsătoria. N-a înţeles că ea este parte cu el. n-a înţeles că prin i ununie el este un singur trup citea, n-a înţeles întrajutorarea, n-a înţeles scopurile căsătoriei, n-a înţeles nimic. N-a înţeles decât să muncească, să facă copii, să doamnă puţin şi să se roage. Şi de aici rezultatul acesta. Veţi spune că nu o să întâlnim prea multe femei cu asemenea reacţii. Dar o să întâlnim foarte multe femei care, în ritmul acesta, după 1 copil sau 2 nu mai vor să facă copii pentru că soţii lor nu le ajută, în nici un fel; n-au comportament obişnuit.
Iar noi, preoţii, facem greşeală de fond, pentru că noi canonisim femeia tară să canonisim şi bărbatul. Este un lucru rău că nu facem asta. De avortul femei lor sunt vinovaţi şi bărbaţii, în procent de 51 %.
Părintele Nicolae Tănase, De la prietenie la iubire, Editura Agaton
