Părintele Ioan, preot slujitor la Mănăstirea Durău din județul Neamț, ne povestește:
”Eram în Iași, mergeam la Sfânta Parascheva și ieșisem dintr-un magazin, aproape de Mitropolie. Era iarnă. Un bătrânel slab, aproape străveziu, stătea lipit de ușa de la intrare. Înaintea mea a ieșit o fetiță ca la 12-15 ani. L-a văzut și a avut așa, o ezitare. A făcut trei pași și s-a întors la el, i-a luat mâna și i-a zis: „Tăicuțule, iartă-mă, n-am ce să-ți dau”. Și i-a sărutat mâna. „Te rog frumos, spune-mi și mie cum te cheamă?” Apoi bătrânul a izbucnit în plâns, apoi și ea, și eu. Credeți-mă, mai mare dar pentru acel bătrân nu putea fi!
Sunt două tipuri de comportament, iar limba română, care e subtilă, are două cuvinte. Unul e compătimirea, cumva așa, mai pe deasupra, când spui: „Bietul de el, vai de el!” ‒ și simpatia, care e acea stare de a te bucura că împărtășești cu el durerea sa. Îl iei de mână, îl ajuți, îi spui ceva. „Tăicuțule, n-am bani să-ți dau. Poate ți-e greu. Să merg să-ți cumpăr niște pantofi? Ce să fac?” Timpul e cel mai prețios la noi. Noi timpul nu vrem să-l dăruim. „Ce vrei de la mine, n-am timp, lasă-mă-n pace! Timpul – aceasta este cea mai mare jertfă a omului pentru fratele lui.
„Dă cât poți de mult să dai și bucură-te că ai cui da!”
De aceea și în familii e greu cu timpul acesta. Părinții, la serviciu, copiii – acasă. Când se întorc, nu mai au timp să vorbească unii cu alții; sunt obosiți. „Păi, ce rost are să câștigi atâția bani dacă nu ești cu mine? Mai bine mai puțini bani și stai mai mult cu mine”, vor zice copiii. Facem casă peste casă, iar apoi copilul pleacă de-acasă, ne părăsește. Ceea ce trebuie să construim este sufletul, este dragostea.
Timpul petrecut cu aproapele tău e jertfă, e iubire, e răbdare. Asemenea este Împărăția lui Dumnezeu. Dacă cineva ți-a spus să mergi cu el o milă, mergi două. Dă cât poți de mult să dai și bucură-te că ai cui da. Aceasta este chemarea de astăzi, chemarea la pescuit oameni, cu dragoste multă, cu răbdare, cu îngăduință, cu iertare. Sunt două cuvinte cu care omul străpunge cerul: te rog frumos și iartă-mă. Dar nu așa: „Ce vrei? Lasă-mă-n pace! Iartă-mă, ce vrei? Na, am greșit și eu, și ce?” Aceasta nu este cuvânt, aceasta nu este iertare, nu este inimă, ci batjocură și pumn în gură. Nu așa! Haideți să ne pară rău. Mie, în primul rând, că sunt preot, și vouă, căci cu toții nu împlinim cuvântul Domnului”.
Sursa: doxologia.ro
