Orice mizerie dintre doi oameni își găsește ca scuză iubirea. Și continuă. Și trebuie acceptată. Și e o normalitate, că doar „ne iubim”.
Nu mai faceți din iubire o dependență fizică și psihică de alt om. Nu-l iubești atunci când scopul este să-ți satisfaci nevoile emoționale și sexuale. Iubirea nu e egoistă.
Nu e iubire atunci când te pierzi pe tine, când nu mai știi cine ești, când ești manipulat/ă, iar valorea ta este definită de ochii celuilalt.
Nu mai spune că-l iubești din cauză că te doare sufletul și îi simți lipsa. Nu tot ceea ce simți e iubire. Doare frica de singurătate. Doare respingerea. Doare acea lipsă a ceea ce el îți oferea.
Nu este iubire atunci când trebuie să alergi după el și să-i cerșești atenție, pentru că iubirea stă pe loc și oferă fără să aștepte ceva în schimb.
Sentimentul de iubire este pur. Nu îl mai tăvăliți prin noroi. Nu-l mai amestecați cu altele.
Iubești sau doar ți se pare că iubești?
