Orice lucru, ca să-l dobândeşti, are nevoie de o pregătire. Și, cu gândul la efortul de care pomeneați, de redobândire a harului, ce pregătire ar trebui să avem pentru a trăi cât mai deplin bucuria aceasta? Cum să ne pregătim pentru Înviere?
– Nu ne putem pregăti pentru Înviere decât învăţând să murim, să murim în fiecare zi. E o vorbă duhovnicească care spune că „cine învaţă să moară înainte să moară, când va muri nu va mai muri”. Frumos joc de cuvinte! Cam aşa este, ne pregătim pentru Înviere încercând să înţelegem care este sensul vieţii noastre – și, până la urmă, sensul vieţii noastre este învierea, a fi împreună cu Hristos, şi ne pregătim pentru bucuria aceasta. Ea nu e o bucurie care vine din noi, e o bucurie care vine de la Hristos.
Și pentru ca această bucurie să intre şi să rămână în mine, eu va trebui să mă golesc de tot ce am în mine, şi de bucuriile cele trecătoare, faţă de care bucuria Învierii este covârşitoare, dar trebuie să mă eliberez şi de durerile mele, de stresurile mele – să trec printr-o lepădare de sine. Asta e „moartea înainte de moarte”: să mori pentru sinele tău, să nu mai contezi tu. Și atunci, scoţând din tine tot ceea ce nu este bucurie adevărată, când va veni Învierea, atunci se va umple sufletul tău de o bucurie „nu cum dă lumea” Ioan 14:27, după cum spune Hristos. Și tot El spune: „Voi acuma vă întristaţi, dar întristarea voastră se va preface în bucurie, şi acea bucurie nu o va mai lua nimeni de la voi” Ioan 16:20,22.
Or pregătirea noastră e pentru o bucurie care nu este din lumea aceasta, nu este o bucurie sentimentală sau o bucurie trupească, a simţurilor, ci este o bucurie a Duhului – şi atunci va trebui să învăţ să trăiesc după Duh, să trăiesc viaţă duhovnicească. Şi asta înseamnă să nu mai trăiesc nici trupeşte, nici sentimental, toate acestea să învăţ să le dau afară, să mă lepăd de ele, şi să-L las pe Hristos, încet-încet, să mă umple.
Spuneam cuiva: „Măi, când iubeşti, gândeşte-te că, cumva, inima noastră e ca şi camera asta. Când iubeşti pe cineva nu îl laşi numai capul să-l bage înăuntru. Nu, ori eşti înăuntru, ori eşti în afară. Or, ca să-i faci loc cuiva lângă tine, te faci tot mai mic, ca să aibă el loc”. Asta ar trebui să învăţăm, să ne facem noi cât mai mici, cum spunea Sfântul Ioan Botezătorul: „Acuma eu trebuie să mă micşorez, iar Aceasta trebuie să crească” Ioan 3:10.
Aşa ne pregătim pentru bucuria Învierii, golindu-ne pe noi şi lăsându-ne umpluţi de vestea bună, de Evanghelie. Dacă noi căutăm să ne pregătim inima pentru a primi această veste bună – că există şi o altă viaţă, că există o înviere –, atunci cu adevărat sufletul nostru începe încă de aici să se pregătească pentru lumea cealaltă.
Şi-mi aduc aminte când eram copii şi ne jucam şi spuneam: „Am trei vieţi”. Bun, nu ştiam ce spuneam, dar iată, chiar aşa și este: avem trei vieţi! Ce este viaţa în pântecele mamei? Nu este decât o pregătire pentru „moarte”, pentru trecerea „dincolo” – dar, până la urmă, pentru „înviere”, pentru viață. Am vorbit de multe ori cu unii care puneau sub semnul întrebării Învierea, și ziceau: „Da’ a înviat cineva, a mai venit cineva de-acolo să ne spună ce și cum?” „Bun”, îl întrebam, „auzi, dar te-ai gândit vreodată că ziua ta de naştere este practic ziua în care ai murit?” „Păi cum, Părinte?!” „Da! Nu erai viu acolo, în pântecele mamei tale? Şi când te-ai născut, nu ai murit pentru viața aia?…”. Toată pregătirea şi dezvoltarea fătului în pântecele mamei este o pregătire şi o dezvoltare pentru a putea face faţă unei lumi sensibile, unei lumi materiale. I se dezvoltă auzul, văzul, toate organele, el când vine este apt pentru a face faţă acestei vieţi. Moare pentru viața de până atunci, dar de fapt se mută. Și moartea este o uşă: ieși pe o uşă şi intri într-o altă cameră, unde ţi se deschid alte perspective. Noi când prăznuim ziua Sfinţilor? În ziua în care au murit – dar e ziua când au murit pentru lumea asta şi s-au născut pentru lumea cealaltă, cea veşnică.
Ei, şi în lumea asta – care e ca un pântece mare, unde toţi suntem fraţi, cum zice Hristos, hrănindu-ne cu altă mâncare decât cea care ne-a făcut capabili să facem faţă acestei lumi sensibile, hrănindu-ne cu harul lui Dumnezeu – ni se dezvoltă alte simţuri, simţurile duhovniceşti, că avem şi miros duhovnicesc, şi văz duhovnicesc, şi auz duhovnicesc… Căci acestea sunt nişte realităţi care nu se văd, dar există. Spuneam cuiva: „Măi, gândul nu-l vezi; e o energie pe care n-o vezi, dar o simţi. Când te ţinteşte cineva cu privirea din spate, simţi şi te întorci – simţi că parcă te atinge, dar nu te-a atins cu nimica practic, e ceva nevăzut”. Şi realitatea asta nevăzută, care este mult mai reală decât realitatea asta, mult mai profundă, dacă învăţăm să fim atenţi la ea şi să o cultivăm din lumea asta, în felul ăsta suntem mult mai pregătiţi pentru a putea primi o bucurie duhovnicească. Dacă eşti pregătit cu o viaţă duhovnicească, poţi să faci diferenţa dintre o bucurie sentimentală şi o bucurie duhovnicească. Cum spunea cineva, are alt gust, e altceva…
Protosinghelul Dionisie de la Mănăstirea Albac
Fragment din articolul publicat in Revista Familia Ortodoxa nr. 88/Mai 2016
