Din păcate, foarte greu! Dacă acum aș fi tânără, cred că m-aș face psihiatru. Vom avea din ce în ce mai mulți oameni depresivi și bolnavi de deprimare, pentru că nu mai ținem poruncile lui Dumnezeu. Dar Domnul este milostiv și este cu noi până la sfârșitul vremii, după cum ne-a făgăduit. Și văzând că omul preferă iadul mândriei și al voii proprii, intră acolo și ne învață prin Sfântul Siluan: „Ține mintea în iad și nu deznădăjdui!”. Greu cuvântul acesta și nu sunt eu capabilă să-l înțeleg și să vorbesc despre el, dar mi-a dat Dumnezeu puterea să fac, pur și simplu, ce zice el. Când mă apucă deznădejdea, eu zic: „Uite, Doamne, nu vreau să deznădăjduiesc!”. Chiar zic așa. Și atunci stau în durerea care mă împingea la deznădejde și o trăiesc, până se termină. Uneori e ca o moarte de grea. De multe ori, din păcate, o exprim în forme care produc durere și celor din jur, dar nu deznădăjduiesc. Asta e singura modalitate pe care o cunosc eu ca să nu cazi în deznădejde când ești lovit de o durere pe care crezi că nu poți sau nu e drept s-o înduri: să-ți trăiești durerea. Te doare? Plângi, dar s-o trăiești într-un fel în care zice: „Mâniați-vă, dar nu greșiți!”. Plângi, strigi, scrii, strigi la Dumnezeu, bați o pernă, dacă ești bătăuș, un sac de box, dacă ești bătăuș mare. Nici nu știți cât ajută. Dar nu faci din el persoana respectivă, ca și când o bați pe aceea, ci, pur și simplu scoți din tine surplusul acela de energie care s-a secretat acolo. Plânge-ți durerea în fața lui Dumnezeu, în casa lui Dumnezeu, pe limba lui Dumnezeu! Folosește Psaltirea. Psaltirea spune pe nume tuturor durerilor și spaimelor tale, te mângâie, e ceartă și-L „ceartă” pe Dumnezeu, te împacă cu Dumnezeu… Ea te va ajuta să nu mai vrei să alegi depresia ca soluție. Că, de fapt, asta este depresia, alegerea noastră. Uneori e o alegere foarte bună, făcută de adâncul nostru care nu mai vrea să ne lase să trăim o viață frivolă, mincinoasă, departe de noi și de dorul inimii noastre.
Dar sunt și depresii cauzate de o moștenire prea grea de la părinți sau de la lumea în care am crescut. Acum suntem mult mai fragili. Copiii de astăzi, tineretul de astăzi, oamenii de astăzi sunt mult mai fragili, obosesc repede, se deprimă repede. De ce? Povara pe care o poartă copiii ăștia e mult mai mare decât a noastră. Eu m-am născut într-un sat în care oamenii se spovedeau. Măcar la Paști dacă nu de patru ori pe an, se spovedeau și se împărtășeau. Acești copii s-au născut din părinți care nu au mai avut voie și nici nu au mai avut chef să se ducă la Biserică. Și nici nu mai cred. Eu cunosc copii mulți care se întorc la Biserică și părinții îi opresc și îi asupresc. Or, acele păcate, neridicate de Dumnezeu prin spovedirea lor, prin lepădare de ele în mila lui Dumnezeu, apasă pe copii. Apasă ca o boală moștenită, ca un blestem, dar nu ca o pedeapsă, că Dumnezeu nu te pedepsește pe tine pentru păcatele părinților. Dar dacă părintele a avut TBC, ce vrei să moștenești? Ochi albaștri? Dar nu ești vinovat pentru boala aceea. Ești vinovat dacă nu te tratezi. Ești vinovat dacă tu nu te ridici împotriva bolii și nu o vindeci. Dacă în loc să te revolți și să-i judeci pe părinți, alergi la Dumnezeu, vei vedea ce degrabă vine vindecarea!
Apoi, mulți fac depresie și din patimă. Lenea, lenea duce la depresie. Un puturos deștept, face depresie. Când are depresie se internează, vine mama cu piciorușe de pui la spital, mă îngrijește, îmi face toate poftele. Da? Eu am avut sindrom depresiv, când eram tânără, de lene. Îmi era lene. Îmi era lene să fiu membră de partid. Mă făcuseră acolo… era groaznic. Am zis că dacă aleg nebunia, poate… Și am stat la nebuni vreo trei luni și apoi, m-am plictisit acolo, că se făcuse primăvară, și îi spun doctorului: „Domnu’ doctor, știți, eu m-am prefăcut că sunt bolnavă...”. Și el zice: „Știu, domnișoară, pentru asta te-am și ținut în spital și te-am tratat. Un om sănătos nu se preface bolnav.”. Așa că, o doagă ne lipsește când o facem pe nebunii sau pe deprimații. Dar, oameni buni, aceste boli psihice, sunt boli ale familiei noastre. Familia astăzi este bolnavă și, din cauza asta, din ce în ce mai mulți oameni au o suferință psihică. Aveți curajul s-o recunoașteți, s-o primiți în viața dumneavoastră și în casa dumneavoastră. Ea nu poate fi tratată și vindecată decât dacă este acceptată de familie și de persoana bolnavă. O vreme, tratamentul acela pe care îl dau medicii este absolut necesar. Am vorbit și cu medici creștini, credincioși și m-au asigurat. În creierul bolnav, sau mintea când este bolnavă, sau au un traumatism, fie celular, fie emoțional, sunt afectate sau distruse substanțele chimice care cenzurează percepțiile și trăirile emoționale, lăsând să ajungă la conștiință numai ce poate fi îndurat de acesta. Așa sunt cenzurate și gândurile care ne fac rău și prin ele, sunt oprite și duhurile rele care pătrund în minte prin ele. Creierul nu știe că e drac sau nu. El nu știe, el e celulă și zice: „îi face rău stăpânului, nu-l las să treacă”. Asta, spunea un doctor francez, face parte din „haina de piele” care-l protejează pe om după alungarea din rai. Domnul, când ne-a făcut „haina de piele”, acest trup biologic, ne-a făcut și bariera aceasta, pentru că omul nu mai avea puterea să lupte cu diavolul, pentru că nu avea Duhul Sfânt, n-avea harul. Atunci a pus bariera aceasta în trupul lui, în ființa lui, în chimismul lui. În momentele de șoc, această barieră se distruge și gândurile rele, vocile, adică diavolii de care noi nu știm să ne apărăm, pătrund în mintea noastră. N-au ce să ne facă, dar noi nu știm asta și ne speriem și ne facem singuri rău dându-le crezare. Atunci, aceste medicamente, pe care mintea omenească le-a scornit, tot cu Harul lui Dumnezeu, ca să facă față suferinței, înlocuiesc aceste substanțe chimice pe care le făcea corpul singur și scapă omul din coșmar. Apoi, trebuie să mergem la Biserică, la Sfântul Maslu – cine crede, cine are așa un pic de onestitate față de propria persoană să creadă că Sfântul Maslu este o Taină vindecătoare care vindecă toate bolile celui ce crede. Chiar dacă rămâne cu diagnosticul schizofrenie, de exemplu, și pentru alții este oleacă mai ciudat, el este sănătos și se poate bucura de viață și poate deveni sfânt. Este spus că cine nu-i oleacă ciudat nu-i creștin, nu? Hai, curaj! Să aveți încredere și în medici, mai ales dacă ei sunt mădulare vii ale Bisericii. Dar, să nu uităm că numai Dumnezeu vindecă în Sfânta lui Biserică.
Sursa: Monahia Siluana Vlad, Meșteșugul bucuriei, vol. II, Editura Doxologia, Iași, 2009, p. 198-202
