Recunoaşterea şi respingerea cauzelor care ne îndeamnă spre păcat sunt preocupări majore ale Sfinţilor Părinţi. Spre pildă, Sfântul Ioan Casian ne sfătuieşte să nu ne îndepărtăm de oameni sub pretextul că însoţirea cu ei ne pricinuieşte căderea în păcat, deoarece „niciodată nu s-ar vătăma omul de om, dacă nu ar avea mocnind înăuntru pricinile patimilor. De aceea Ziditorul a toate şi Doctorul sufletelor, Dumnezeu, Cel ce Singur ştie ranele sufletului cu de-amănuntul, nu porunceşte să lepădăm petrecerea [timpului] cu oamenii, ci să tăiem din noi pricinile păcatului şi să cunoaştem că sănătatea sufletului se dobândeşte nu despărţindu-ne de oameni, ci petrecând şi exercitându-ne cu cei virtuoşi”.
„Cel ce urăşte patimile smulge pricinile lor. Iar cel ce se supune pricinilor e războit de patimi, chiar dacă nu vrea”, arată Sfântul Marcu Ascetul . Dacă ne vom împotrivi cugetării pătimaşe, „aceasta va slăbi în putere şi nu ne va mai chinui”, ne încredinţează avva Dorotei; şi astfel, „încet-încet, luptându-ne, cu ajutorul lui Dumnezeu, vom birui însăşi patima”.
Mitropolit Hierotheos Vlachos, Psihoterapia ortodoxă: știința Sfinților Părinți, traducere de Irina Luminița Niculescu, Editura Învierea, Arhiepiscopia Timișoarei, 1998, p. 328
