1. Bărbatul descoperă universul cu mintea, femeia îl descoperă cu inima. Iată de ce cred că bărbaţii au cunoştinţele pe care nu le au femeile, iar femeile – dreptatea pe care nu o au bărbaţii.
2. Atunci când ne mor visurile, ar trebui să procedăm şi noi ca şi înaintaşii de acum câteva secole, care la înmormântări aruncau cu praf de puşcă în ochii cailor, ca aceştia să lăcrimeze şi să se creeze impresia că plâng şi ei la moartea călăreţilor. La decesul visurilor ar urma să lăcrimeze odată cu noi şi lucrurile care ne înconjoară: pomi, fire de iarbă, obiecte etc. – părtaşe involuntare la visuri realizate când se bucură odată cu noi, dar şi la cele nerealizate, astfel ca, în cazul din urmă regretul să fie şi el deplin.
3. Orice cădere poate fi zbor, depinde în ce direcţie o iei.
4. Orice problemă poate fi rezolvată dacă ai răbdare, divizând-o mai întâi în trei părţi componente: 1) să recunoşti că problema există, 2) să doreşti s-o rezolvi, 3) să acţionezi pentru a o rezolva.
5. Toate televiziunile, toate posturile de radio, presa ne îndeamnă zilnic: „Gândiţi liber!” Pe când ele ar trebui să spună: Gândiţi drept, logic, corect, limpede, pozitiv! A gândi liber înseamnă, de cele mai multe ori, a gândi păcatul. Diavolul gândeşte liber, fără interdicţii. Suntem îndemnaţi într-un fel să-i urmăm exemplul. Pentru că a gândi liber, într-o lume cu atâtea tentaţii şi mai ales pentru cei care abia-şi formează gândirea – copii, adolescenţi, tineri –, nu înseamnă atât o descătuşare a gândirii, cât: a gândi năstruşnic, uşuratic, murdar, perfid, sinistru, indecent. Gândirea fără scrupule de multe ori duce la fapte necugetate, la vendete de tot felul, la crime. Calitatea persoanei, cred, depinde de calitatea gândirii. Suntem, fiecare, un rezultat al propriilor noastre gândiri. Gândurile noastre devin până la urmă preocupările, faptele, destinul nostru. Un proverb adaptat ar fi: „Spune-mi ce gândeşti şi-am să-ţi spun cine eşti”.
Gândiţi drept!
6. S-a constatat că noi putem schimba structuri moleculare cu ajutorul gândirii. Plantele se emoţionează când omul se află în preajma lor, într-un fel când acesta ţine o sapă în mână şi altfel când acesta le mângâie cel puţin cu privirea. Natura reacţionează la felul cum ne comportăm şi gândim. Impactul gândirii umane asupra a tot ce e viu vorbeşte că spiritualitatea şi materialitatea sunt domenii care se completează, şi nu se exclud.
7. Oamenii nu ştiu să se certe în şoaptă, li se pare: cu cât vocea le este mai ridicată cu atât au mai multă dreptate.
8. Cineva mi-a arătat o poezie şi mi-a mărturisit plin de mister că i-a „dictat-o Dumnezeu”. Poezia era proastă. Lăsa impresia de lemn negeluit. Şi mai conţinea şi gafe gramaticale. „Greşelile de ortografie... , am îndrăznit eu să întreb, arătând timid cu un deget către bolţi, îi aparţin tot Lui?...”. Creatorului Divin, adică.
Interlocutorul meu a tăcut şi şi-a retras supărat poezia din faţa mea. A avut dreptate s-o facă, pentru că eu cred că Dumnezeu ştie gramatică. Aceasta, cum susţin lingviştii, e de la Dumnezeu. Deși nu exclud deloc intervenţia divină în lucrarea creatorilor de frumos. Dar convingerea mea e că Cel de Sus nu dictează poezii. El îţi poate dicta, cel mult, un cuvânt-două din ele, în jurul cărora urmează deja tu să construieşti Poemul, şi să-l realizezi astfel ca să nu-l decepţionezi pe Cel care ţi l-a sugerat.
9. Un ucenic bun îl cunoşti după întrebări. Un învăţător bun îl cunoşti după răspunsuri.
10. Îl întreb pe un bolnav: – Cum e?
– Mai bine.
În anumite contexte calificativul însoţit de grad de comparaţie – în acest caz „mai bine” – înseamnă mai puţin decât calificativul însuşi. „Mai bine” nu se ridică nici măcar la ştacheta lui „bine”, deşi adverbul „mai” serveşte gramatical, de regulă, la formarea gradului comparativ de superioritate. La fel: fraza „te iubesc foarte mult!” sau „nespus de mult”, rostită de îndrăgostiţi, înseamnă mai puţin decât sincerul şi concisul „te iubesc”. Câteodată strictul necesar de cuvinte spune mult mai mult decât adaosurile care vor să le confirme sau care intenţionează să convingă mai lesne destinatarul.
11. Pe o scenă: un actor bun nu minte nici chiar atunci când spune minciuni.
12. Am venit pentru prima dată la Chişinău fiind elev. Când mama, care mă însoţea, a văzut că, aşa cum mă învăţase de mic, le dădeam „bună ziua!” la toţi cei întâlniţi în cale, m-a atenţionat că la oraş acest lucru nu e obligatoriu. Nu înţelegeam de ce la noi în sat trebuie să spui „bună ziua”, iar la oraş – nu. M-am conformat, dar nu de tot, dându-le în continuare „bună ziua” doar la miliţieni. Mă temeam de ei şi nu ştiu de ce credeam că – dacă n-am să-i salut – au să mă aresteze. În anii de Renaştere Naţională, buna mea mamă venea la Chişinău să asiste la unele mitinguri de protest. Îi făcea plăcere să strige şi ea împreună cu cei mulţi „Limbă! Alfabet!” şi „Jos Mafia!”, deşi nu ştia prea bine cine e Mafia, ea întrebându-mă discret la una dintre manifestări dacă acesta e numele soţiei lui Grossu, şeful de la partid. Mergeam pe atunci cu ea pe stradă şi multă lume ne saluta. Întoarsă în sat, le povestea rudelor noastre despre mitinguri, iar unul dintre reproşuri a fost că nu ţinusem cont de sfatul pe care mi-l dăduse în copilărie şi dădeam în continuare „bună ziua!” la toţi trecătorii. Ironia ei subtilă rostită şi cu o doză de mândrie însă spunea altceva: că atunci când, copil fiind şi venise pentru prima dată la Chişinău, băiatul ei saluta pe toată lumea, iar în acele zile – îl saluta ea pe băiatul ei.
13. Cea mai scurtă rugăciune a moldoveanului: „Of!”.
14. Mai înainte de apariţia internetului, un consângean destul de căpătuit mă invitase să-i păşesc pragul casei. O casă mare, prin ale cărei camere m-a purtat ca să-mi arate luxul lor, dar în care n-am văzut nicio carte şi, cum locuia în acel adevărat palat doar el, acesta mi s-a părut pustiu. Mesele au fost grele de bucate, şi vinul servit fusese de colecţie. Înainte de a ne lua rămas-bun, când acesta mi s-a lăudat:
– Am de toate!, cu riscul de a-l supăra, am remarcat:
– Doar ţi se pare, amice, că ai avea de toate. Dacă într-o casă ca aceasta nu ai măcar o singură carte şi un copil care să o deschidă, cred, chiar dacă s-ar putea să şi nu am dreptate, că nu ai nimic.
15. Omul s-a născut în Paradis. Infernul cu sinonimele sale: Răul, Ura, Păcatul, Moartea, nu existase atunci. El a apărut odată cu izgonirea omului din Rai, atunci când fiinţa umană a pornit pe drumul cunoaşterii, care nu l-a putut duce decât într-un Infern creat de ea, opus Edenului interzis, apărut odată cu abandonarea omului de către Cel de Sus. Cărţile sacre vorbesc că Paradisul era plin cu târâtoarele, fiarele şi animalele pe care Creatorul le făcuse în ziua a şasea. Le-a izgonit Dumnezeu din Paradis, fără ca ele, afară de şarpe, să aibă păcat, odată cu Adam şi Eva? Ce s-a întâmplat cu maimuţa lui Darwin? A fost scoasă şi ea din Paradis sau a fost lăsată să se zbenguie prin grădinile Raiului mai departe? Aici Biblia tace. Teoria evoluţionistă a lui Darwin n-o contrazice decât aparent pe cea creaţionistă. Descendenţii maimuţei, trăitoare în Paradis sau în afara lui, puteau deveni odată cu curgerea vremurilor multe, la fel de buni, înţelepţi, împliniţi ca şi oamenii creaţi de Cel de Sus. Cu o singură remarcă: dacă provin de la Adam şi Eva, atunci toţi oamenii sunt rude între ei – au doi părinţi comuni –, iar dacă provin de la maimuţe, nu sunt rude decât cu maimuţa din care se trag –, fiecare cu maimuţa lui, în primul caz, oamenii având mai multe motive să se iubească, iar în al doilea – suficiente ca să se urască.
17. Credincioşii sunt de două categorii: unii cred, iar ceilalţi, cei mai mulţi, cred că cred. Credinţa din inimă e un har. De multe ori am impresia că omul se naşte cu ea. Cei care o regăsesc au avut-o într-înşii, doar că aceasta a vegheat până în clipa când s-au întâlnit cu taina ei. Mult mai credincioşi (în necredinţă) sunt necredincioşii: ei cred că nu cred şi de aceea nu cred că cred, necredinţa fiindu-le unica credinţă, într-un anume sens credinţă şi ea. Credinţa este puterea care îl trage pe om în sus, iar necredinţa – forţa care-l trage în jos. Omul care nu crede trăieşte cu fruntea urcată în cerul arhanghelilor, dar – cu sufletul coborât în rândul animalelor. A nu crede înseamnă a întreba despre Dumnezeu: cum?, a crede înseamnă a pune credinţa ta înaintea cunoaşterii. Blaise Pascal (1623-1662), care ezitase şi el între credinţă şi necredinţă, concluzionase până la urmă că e mai preferabil să credem în Dumnezeu, chiar dacă ne îndoim de existenţa Lui, decât să nu credem, pentru că în primul caz tot ne alegem cu ceva, pe când în al doilea caz nu avem nimic de câştigat. La acestea savantul francez adaugă că dacă credem şi Dumnezeu nu există, nu pierdem nimic, iar dacă nu credem şi Dumnezeu există – pierdem totul.
18. Cum arată Dumnezeu?
Cineva a asemuit înfăţişarea Atotţiitorului cu o piatră de ipsos.
De ce Acesta a fost descris ca o piatră? mă întrebam mereu, ca să-mi răspund: pentru că dacă ar fi fost folosită oricare altă asemănare, s-ar fi pus aceeaşi întrebare.
19. Un cunoscut de-al meu, orb, locuieşte de unul singur într-o casă de la marginea oraşului. Îmi zice: „Când aud o voce, e ca şi cum s-ar aprinde o lumină”.
Hristos a înviat!
