„Câteodată, spuse, sunt îndoit în mine însumi: preotul și omul merg fiecare pe alt drum, și asta nu-i bine. Iată acum, bunăoară: una îmi poruncește datoria de preot și alta simțământul omenesc. E grea calea fiecăruia și cu multe fețe. Nu-i ușor să te înțelegi pe tine însuți, să-ți măsori puterile, să te vezi de ce ești în stare și de ce nu. Iar eu, ca duhovnic, trebuie să cântăresc bine lucrurile, să văd ce poate și ce nu poate omul și să-i arăt la vremea potrivită ce-i bine să facă.
O singură greșeală a duhovnicului poate pierde pe cineva. Raționamentele și încrederea în judecata proprie sunt păgubitoare pentru duhovnic. Nu sunt îngăduite! Duhovnicul trebuie să se încreadă numai în voia lui Dumnezeu, pe care o află numai și numai prin rugăciune.
Iată, am primit o scrisoare de la un om foarte bun, cu o viață bogată și frumoasă, plină de lupte câștigate cu sine însuși. Acum mă roagă să-i dau blagoslovenie să se facă preot! Dar este greu să fii preot, a fost greu întotdeauna și cu atât mai mult în zilele noastre! Cred unii că a fi preot înseamnă doar să slujești în biserică, dar nu-i așa. Viața unui preot este atotcuprinzătoare și foarte grea. Trebuie să uiți de tine, să te dăruiești cu totul celorlalți. Iei asupra ta sufletele a sute de oameni. Nu oricine are tăria să ducă această viață. Unii zic că-i ușor. E ușor, într-adevăr, dacă nu te jertfești pentru alții, dar e foarte greu, dacă faci acest lucru. Cât mă doare să-i scriu omului să nu se facă preot! Dar nu-i pentru el. O să facă mai mult bine în jur dacă n-are să fie preot. Însă ceilalți, văzând ce fel de om este, trag de el să fie.
Părintele Arsenie își întoarse ochii de la mine și uitându-se la icoane, spuse:
– Cred, Doamne, că ai să-l ajuți pe acest om. Cred!”
Părintele Arsenie – Acuzatul ZEK – Un sfânt în lagărele comuniste, Editura Egumeniţa
