Din punct de vedere psihologic, este de neconceput ca dragostea de sine să fie primordială. Copilul nu poate vorbi, până ce nu aude cum vorbesc alţii. În mod absolut similar, el nu va învăţa să iubească – nici pe sine, nici pe alţii – dacă nu va fi el însuşi iubit. Nu te poţi scoate singur din mlaştină trăgându-te de păr: în mod absolut similar, nu te poţi iubi pe tine însuţi, fără să iubeşti pe altcineva. Dragostea se naşte şi naşte oameni în relaţia lor unul faţă de celălalt, nu numai în sens fizic, ci şi în sens spiritual.
În ce priveşte egoismul ca dragoste de sine, această expresie este ca atare o neînţelegere. Nenorocirea egoismului constă în aceea că el nu se iubeşte pe sine însuşi, ci este propriul său duşman.
În legătură cu aceasta, unii psihologi afirmă: „pentru a-i îndrăgi pe alţii, trebuie mai întâi să te îndrăgeşti pe tine însuţi”. Şi atunci, lupta cu egoismul trebuie să înceapă prin cultivarea dragostei de sine? Dar o asemenea deplasare a accentului spre propria persoană, deşi atrăgătoare pentru cititorul înclinat spre individualism, este totuşi în stare să-l cufunde şi mai mult în preocuparea de sine şi de ego-ul propriu.
Pe lângă asta, ea se poate dovedi absolut inutilă pentru oamenii care nu au experienţa autentică a dragostei faţă de alţi oameni: aceştia nu se vor putea îndrăgi pe sine, oricât s-ar strădui să urmeze sfaturilor date de psihologi. Singura ieşire posibilă constă în dragostea faţă de celălalt: necesitatea unei asemenea iubiri trăieşte în orice om. (Tamara Florenskaia)
(Viaţa de familie, traducere din limba rusă de Adrian Tănăsescu-Vlas, Editura Sophia, Bucureşti, 2009, p. 123-124)
