Samarineanca e un admirabil exemplu al felului cum lucrează Domnul în calitatea Sa de vânător (de oameni), îndeosebi atras de vânatul dificil, de ucenici şi ucenice de caracter, care opun rezistenţă, dar care şi sunt în stare ca acum chiar (nu după o zi, ori un ceas, ori un sfert de oră), să I se predea în duh şi adevăr. I-au fost pe plac un prigonitor ca Saul din Tars, o desfrânată din pasiune ca Maria Egipteanca, un vameş înrăit ca Zaheu, o sfădăreaţă ca samarineanca; nu I-au plăcut feţele palide, călăii, plângăreţii, strecurătorii de izmă, chimen şi untariţă, făţarnicii, purtătorii de caftane şi ciucuri lungi, zeloşii aprinzători de lumânări. Pe Simon-Petru l-a iubit mult, fiindcă era din speţa inşilor înfocaţi, intempestivi, nerăbdători.
În duelul acesta, nu de formă, samarineanca e atinsă mortal cu o lovitură nu pricinuitoare de moarte, ci de viaţă veşnică. Nu, Domnul nu a minţit-o: cu adevărat i-a dăruit apă vie, apa vieţii fără apus, iar pe ea prefăcând-o din trufaşă potrivnică, în ucenică, şi apoi muceniţă a Sa.
Ne mai putem pune întrebarea de ce, pentru a transmite dublul Său mesaj, Hristos a preferat calea dialogului, a duelului? Ca să dea, probabil, mesajului neapărata instantaneitate a oricărei convertiri ce nu mai cată înapoi, dar şi aspaţialitatea oricărei credinţe dârze şi oricărui crez adevărat – o intensitate dramatică şi dinamică sporită.
Din Nicolae Steinhardt, Monahul Nicolae Delarohia, Dăruind vei dobândi, Editura Dacia, 1997, p. 45-46
