Rugăciunea ne înţelepţeşte?
Dragii mei, starea de simţire continuă este o permnentă rugăciune. Chiar dacă nu ştii multe, zici ca şi acei oameni neînvăţaţi: „Trei voi trei noi, mântuieşte-ne pe noi”.
Un frate într-o mănăstire a fost văzut de către stareţ că mergea pe sus şi a zis: „Acesta are o lucrare”. Era un băiat simplu, cel mai simplu de acolo. Şi la un moment dat stareţul l-a văzut că mergea pe pământ. Şi a zis: „Să ştii că şi-a încetat lucrarea de mai înainte”. Şi l-a chemat şi i-a spus: „Cum te rugai tu până acum?”. Şi a răspuns: „Mă rugam aşa: „Doamne, nu mă milui pe mine păcătorul! Doamne, nu mă milui pe mine păcătorul!”. „Şi am început să zic odată mai tare în biserică şi cineva de lângă mine mi-a zis: Să nu mai zici aşa, ci să zici: „Doamne, miluieşte-mă pe mine păcătosul”. Şi atunci i-a spus stareţul: „De acum înainte, să zici tot ca mai înainte”.
Adică, nu îi cerea Dumnezeu nimic. El însă, Îl trăia pe Dumnezeu în mod continuu, într-o formă paradoxală, dar Îl trăia intens pe Dumnezeu. Credeţi dumneavoastră că, dacă ştii cum să te rogi, te rogi cu adevărat aşa, exact ca un înger? Tot ca un om te vei ruga, dar nu asta contează, ci contează ca inima ta să fie cu adevărat acolo, în rugăciune.
Din Părintele Arsenie Papacioc, Convorbiri duhovniceşti
