Cineva spune: nu-L mai aud pe Păstor! Ce să fac?
Să fie fericit. Pentru că a trecut în clasa a II-a. În clasa a II-a duhovnicească, ne părăsește. Se ascunde. Se ascunde în noi. Se joacă puțin cu noi, să vadă: „Mă mai cauți?”. Și mie, dacă L-am auzit odată, mi-ajunge, căci știu că El nu e arțăgos și mofturos ca să mă părăsească. Și-o să vedeți că această neauzire nu-i chiar totală. Din când în când mai zice câte-un: „Eeeei”.
Este acolo! Este prezent. Este un semn de creștere duhovnicească când nu-L mai auzim. Dar să-i vorbim noi Lui. Sunt momente când nici noi nu-i mai putem vorbi. Sunt momente de deznădejde, toți cădem, dar slavă Domnului pentru căderile noastre; n-am ști cât suntem de slabi și câtă nevoie avem de El. Ai Sfânta Scriptură în casă. Ia-o în brațe. Atât. Gestul acesta…
La un moment dat, când eram într-o situație imposibilă, când nu simțeam și nu gândeam nimic din ce trebuia să fac, am făcut o scurtă mărturisire. Am zis „Doamne, ce fac acum, e doar cu vârful buzelor. Nu cred, nu iubesc, nu vreau, nu-mi doresc, nu…” Mă rugam pentru cineva care îmi făcuse un foarte mare rău. Zic: „Doamne, iartă-mă, nu am decât pe buze. Doamne miluiește pe cutare”. Dar i-am dat ce-am avut. Deci, eu nu mai am putere nici să mă rog, dar iau această carte în brațe. Cred că tu ești prezent acolo. Citesc un cuvânt, El primește. Noi de multe ori nu primim ce ne trebuie pentru că nu îndrăznim să cerem, pentru că zicem „pentru atât de puțin n-o să îmi dea”. Ba da, pentru acel puțin, dar să-L rugăm.
Meşteşugul bucuriei, Cum dobândim bucuria deplină, ce nimeni n-o va lua de la noi, Monahia Siluana Vlad
