Cei cu inimile pline de mângâierea harului nestricăcios pot să rabde toate lipsurile și năpastele, prefăcându-le într-un praznic al bucuriei duhovnicești; însă foamea unei inimi împietrite, de la care s-a depărtat mângâierea dumnezeiască, este o suferință fără alinare.
Nu este chin mai mare decât acela al unei inimi nesimțitoare și învârtoșate, care nu mai știe să distingă Calea luminoasă a Proniei dumnezeiești, de cărările întunecate ale lumii acesteia. Însă, de-a lungul istoriei, au fost și oameni cu inimi pline de har, vase alese, luminate de duhul prorocesc, care au știut să deosebească Lumina Dumnezeiască, de întunericul acestei lumi.
(Arhimandritul Zaharia Zaharou, Omul cel tainic al inimii, Editura Basilica, București, p. 11-12)
