Pe mamă o doare pentru copiii ei, se osteneşte, dar nu simte oboseala. Se sileşte pe ea însăşi, dar fiindcă îşi iubeşte copiii şi casa, pe toate le face cu bucurie. Mai mult se oboseşte unul care stă întins toată ziua, decât ea.
Mi-aduc aminte că, atunci când eram mic, mama trebuia să care apă, care era foarte departe de casă; trebuia să facă mâncare, să facă pâine, să spele rufele, să meargă şi la ogor. Adică făcea toate treburile, ne avea şi pe noi care o zăpăceam şi pe lângă toate acestea trebuia să facă şi „judecată” atunci când ne certam. Însă spunea: „Aceasta este datoria mea. Sunt obligată să le fac pe toate, fără murmur”. Iar aceasta o spunea din toată inima, deoarece îşi iubea casa şi copiii ei şi nu se descuraja din pricina treburilor, ci pe toate le făcea cu bucurie.
Şi cu cât trec anii, cu atât mai mult mama îşi iubeşte casa. Cu toate că înaintează în vârstă, ea se jertfeşte tot mai mult, ca să-şi crească şi nepoţeii. Şi deşi puterile ei trupeşti se împuţinează, dar fiindcă ceea ce face, face cu toată inima, ea are mai mult curaj decât în tinereţile ei, mai mult curaj chiar şi decât bărbatul ei.
Din Cuviosul Paisie Aghioritul, Viața de familie, Editura Evanghelismos, București, 2003, p. 88
Mama este mereu lângă tine. E îngerul păzitor al fiecăruia. O găseşti în adierea frunzelor pe lângă care treci, în mirosul mâncărurilor pe care ţi le aminteşti din copilărie. Ea e în florile pe care alegi să le dăruieşti, ea e în toate zâmbetele tale de zi cu zi. O găseşti în mâna care te atinge pe frunte când ai febră, în liniştea din zilele ploioase când te simţi melancolic, ea e în culorile curcubeului şi în căldura pe care o simţi în dimineţile de Crăciun.
Mama poartă lumea pe umeri. Ea este începutul tuturor începuturilor, profesorul profesorilor şi cartea cărţilor. Mama este sertarul în care ne depunem toate lacrimile şi zâmbetele. Mama e izvor de răbdare şi bunătate. Mama e creatorul tuturor poveştilor. E un anotimp, e un cântec dulce, glas plin de smirnă.
Mama este acea fântână care te răcoreşte când îţi este sete, mama e acel vânt care îţi mângâie obrajii în zilele toride de vară, mama e acel foc care te încălzeşte atunci când îţi este frig, mama e acea sclipire care îţi luminează cele mai întunecate nopţi, mama e îngerul care îţi alungă visele triste, mama e braţul în care îţi găseşti alinarea, mama e soarele de la care primeşti lumina, mama e cerul pe bolta căruia îşi scaldă păsările zborul, mama e bucuria de a trăi, mama e tot ce a putut lăsa Dumnezeu mai pur şi mai sfânt pe pământ.
Mama ceartă şi sărută în acelaşi timp. Mama e cea mai frumoasă, cea mai bună, cea mai deşteaptă, cea mai cea din lume. Ea e prima ta iubire, primul tău prieten, chiar primul om cu care te-ai certat. Însă nimic şi nimeni nu vă poate despărţi. Nici timpul, nici distanţa, nici chiar moartea…
Mama ştie şi simte totul. Mama e ca o liturghie, jertfeşte jertfindu-se. Mama e candelă aprinsă, lumânare ce arde şi aduce lumina speranţei oriunde. Mama este o icoană ce o poartă fiecare în suflet. Mama este ca un duhovnic la care mereu găseşti iertare, chiar şi pentru lucrurile pe care nu le-ai făcut. Mama când se roagă, rugăciunea ei pentru fiu e foc ce mistuie întreg universul şi ajunge grabnic la Dumnezeu. Mama este fiinţa care „conduce” lumea. Ce făptură minunată e mama !
Mamă, ţi-am spus astăzi cât de mult Te Iubesc ?!”
Din Hrisostom Filipescu, Puţine cuvinte, multă iubire…, Iasi, 2013
