În ce situaţii trebuie să iertăm? Poate fi iertat chiar totul? Ne confruntăm adeseori cu aceste întrebări, iar răspunsul este relativ simplu: putem ierta absolut orice. Cu toate acestea, există multe idei pre-concepute sau mituri despre iertare.
“A ierta înseamnă a uita”.
Unii dintre noi cred că iertarea înseamnă a te preface că “nu s-a întâmplat nimic”, şi a “îngropa tot trecutul” ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic deosebit. Dar dacă totuşi s-a întâmplat ceva? De multe ori ne place să ne justificăm şi să numim alb ceea ce este în realitate negru, dar acest mod de a privi lucrurile nu are nimic de-a face cu iertarea. A ierta nu inseamna a “ştergecu buretele” păcatul sau a diminua ceea ce s-a întâmplat. Iertarea nu depreciază răul sau suferinţa pe care cineva ne-a cauzat-o, întâmplarea în sine. Noi iertăm persoana care a cauzat răul. Sfântul Ioan Hrisostom spune: “Iubeşte păcătosul, dar urăşte păcatul.”
Nu trebuie să închidem ochii la păcatele, ofensele sau faptele răutăcioase care sunt îndreptate împotriva noastră dintr-un fel de servilism sau din simpla dorinţă de a salva o relaţie. Prin urmare, este important să distingem între “iertare” şi “mustrare”. Atunci când mustrăm pe cineva, e bine să spunem lucrurilor pe nume. Şi acesta nu e o chestiune de subiectivism, ci mai degrabă descrierea unei situaţii obiective în care este evident că am fost răniţi, trădaţi, sau dezamăgiţi de către cineva.
“Nu te voi ierta până când nu îţi vei cere scuze.”
Un alt mit este acela că iertarea nu este posibilă decât în cazul în care ne este cerută. Dar nu e aşa. Noi nu iertăm de dragul celeilalte persoane – iertăm pentru binele nostru, pentru a ne vindeca noi înşine.
Ce reprezintă o ofensă? Este acea stare de antipatie faţă de persoana care m-a rănit. Şi acest sentiment trăieşte literalmente, fizic, in interiorul meu. În minte sau în inimă – nu contează. Principalul fapt este că port acest sentiment în interiorul meu.
Iertarea nu e condiţionată de recunoaşterea greşelii de către persoana care m-a rănit, nici de dorinţa sa de a fi iertată. Iertarea depinde de mine, dacă eu doresc să port în continuare această amărăciune în inima mea. Mai mult decât atât, această aversiune nu este a sa, ci este ceva din mine; este furia, ura sau respingerea mea îndreptată către acea persoană.
Pentru inima şi pentru sufletul meu, această furie faţă de celălalt este o povară grea. Atunci când o persoană este incapabilă să ierte, practic se auto-distruge. Oamenii pot purta aceste resentimente ani şi ani, crezând că astfel sunt pedepsiţi cei care le-au greşit, dar, în realitate, aceste resentimente sunt o armă îndreptată împotriva lor înşişi.
“Cei care iartă dau dovadă de slăbiciune”
Se spune că a ierta este un act de slăbiciune iar cel care iartă este lipsit de verticalitate, de coloană vertebrală. Însă în fapt iertarea presupune o doză mare de curaj şi tărie interioară. E nevoie de un efort interior pentru a elibera durerea pe care o altă persoană ne-a cauzat-o. Aşa este, durerea persistă deoarece uneori este imposibil de uitat. Bine, o mică urmă a durerii poate rămâne pentru toată viaţă, fără ca acest lucru să anuleaze iertarea pe care am oferit-o, aşa cum nu ne aducem aminte de cuiele pe care am călcat în copilărie, deşi putem avea cicatricele toată viaţă.
Se poate să nu mai simţim mânie sau să condamnăm, se poate să fi iertat de mult, dar o urmă a acelui eveniment se poate să mai existe şi, ocazional, se se facă simţită. Trebuie să avem în vedere faptul că iertarea nu înseamnă întotdeauna ştergerea durerii interioare. Dacă există încă o memorie a ceea ce s-a întâmplat, sau unele dureri, acest lucru nu înseamnă că nu există iertare. Iertarea – privită pur şi simplu o decizie de genul “gata, am iertat ” este imposibilă. Fără sentimente şi lucrare interioară, emoţională, iertarea nu este ceva real.
“Durerea va trece de la sine”
Perspectiva potrivit căreia “atunci când durerea dispare, totul va fi iertat în mod organic, firesc, fără implicarea mea” este neadevărată. Nimic nu poate fi iertat “de la sine”.
Iertarea este o combinaţie de voinţă şi emoţie. Iau decizia în forul meu interior şi apoi o duc la împlinire folosindu-mă de emoţii. Vedem aşadar că iertarea este un proces gradual şi nu o chestiune rapidă de genul: “am iertat şi am uitat”. În unele cazuri este un proces de lungă durată care depinde de cât de mult am fost răniţi. Şi încă ceva: ideal este ca cel care iartă să nu se aştepte la reciprocitate. Şi nici la o reconciliere automată sau o îmbunătăţire a comunicării cu cealaltă persoană.
Dacă am iertat, nu înseamnă neaparat că relaţia noastră va redeveni ca înainte, ca şi cum nimic nu s-a petrecut. Uneori relaţia se schimbă – şi se schimbă radical.
Iertarea este darul pe care eu pot să îl ofer altcuiva. Şi îl ofer fără a aştepta nimic în schimb. Dar oare asta ne dorim? Noi ne-am aştepta ca celălalt să se schimbe, să-şi remedieze greşelile, să se căiască. Dar nu, aceste aspecte nu sunt obligatorii – deşi pot apărea. Acceptându-l pe celălalt aşa cum este, iertarea noastră îl va ajuta poate puţin. Dar nu avem garanţia că se va schimba. Iertarea este un act de generozitate, dar şi un risc; generozitate, pentru că într-adevăr vine din suflet, dar riscant, pentru că nu ai o garanţie că se va ajunge undeva. Efectul iertării este necunoscut – atat pentru mine cat si pentru celalalt.
Atunci când vorbim despre ofense, este important să ne amintim că esenţa suferinţei noastre legate de ele sunt aşteptările noastre nejustificate. Primul lucru pe care ar trebui să îl facem atunci când simţim vreo durere interioară este să ne întrebăm: au fost aşteptările mele conforme cu realitatea?
Dacă au fost, atunci putem încerca să vedem ce a mers prost. Dacă nu au fost, atunci problema ofensei este una mult mai puţin sustenabilă.
De unde ştim ca am iertat din inimă?
Pentru a înţelege dacă am iertat cu adevărat, este important să avem câteva criterii interne. Aceste criterii sunt diferite pentru fiecare persoană. Criteriul intern este lipsa de rea-voinţă sau dorinţă de răzbunare în inima mea. Pentru unii poate fi un sentiment de uşurare şi libertate, în contrast cu tensiunea, gravitatea şi sentimentele neplăcute, iar pentru alţii poate fi abilitatea de a vorbi liber cu agresorul fără a simţi după aceea un gust neplăcut sau a avea percepţii distorsionate.
Pentru alţii, iertarea autentică înseamnă încetarea acelui neîncetat monolog interior în care justificăm, învinovăţim, explicăm, sau judecăm pe celălalt. Dacă aceste monologuri se opresc brusc şi există pacea minţii, atunci înseamnă probabil că am iertat în mod sincer.
Este important ca fiecare persoană să conştientizeze că procesul iertării a evoluat. Dar pentru aceasta nu există criterii externe; nici o altă persoană, din exterior, nu mă poate ajuta să găsesc acest criteriu. E nevoie de auto-observare şi de atenţie la lumea mea interioară. Nu există o altă metodă.
E permis să teolerăm ‘bădărănia’?
Cât despre reacţia noastră la grosolănia cu care ne confruntăm în mijloacele publice de transport, în magazine, sau în alte locuri – ceea ce simţim nu poate fi considerată ofensă. Ofensa este mai mult legată de relaţiile personale şi legăturile sentimentale. În situaţiile de mai sus intervine de fapt un fel de ‘de-personalizare’: insulta poate să nu fie îndreptată către mine personal, ci mai degrabă către mine ‘membrul societăţii’, ‘pasagerul’, sau ‘clientul’. De aceea nu cred că este o rănire a sentimentelor, ci mai degrabă o reacţie de iritare sau de respingere.
Este oarecum normal să reacţionez negativ la o nedreptate, intimidare, sau impoliteţe. Dar mai important este modul în care reacţionez. Desigur, a fii nepoliticos iese din discuţie. De asemenea, e posibil să nu putem spune mai nimic, pentru că forţele cu care ne confruntăm sunt inegale şi poate suntem şi speriaţi. Există un risc prea mare – pot interveni ameninţări fizice din parte celui care te insultă – şi nu este înţelept să-mi creez probleme. Eroismul este desigur de apreciat, dar nu în toate situaţiile. Într-o situaţie violentă este cel mai bine să cerem ajutor dacă suntem în imposibilitatea de a face faţă pe cont propriu. Ne adresăm directorului magazinului sau scriem în cartea plângeri, de exemplu. Nu e bine să lăsăm situaţia nesoluţionată!
De ce nu? Pentru că persoana respectivă chiar poate primi ajutor. Putem avea sentimentul că jignim sau supărăm acea persoană depunând plângere, dar dacă noi nu reacţionăm, acele persoane vor avea sentimentul că pot continua să se comporte în acel fel. Neîntâmpinând rezistenţă la comportamentul lor negativ, încep să creadă că este normal. Si se întâmplă uneori ca oamenii nici să nu ia mai considerare comportamentul lor a fi nepoliticos.
Am călătorit odată cu trenul şi alături de mine se afla o familie care comunica într-un limbaj obscen. Nu se certau neaparat, ci aveau puri si simplu o conversaţie. Lângă noi se aflau şi două fete tinere. Ascultarea conversaţiei mi-a creat un puternic discionfort şi mi-am dat seama că a ramâne indiferent presupunea să continue astfel întreaga călătorie. Aşa că le-a reamintit că ne aflăm într-un loc public şi că astfel de expresii nu ar trebui folosite. Ei au fost sinceri şi au părut chiar surprinşi oarecum, au fost de acord cu mine şi şi-au cerut scuze pentru ca nu aveau un limbaj mai cizelat. Uitaseră pentru un moment că nu sunt acasă.
Nu doresc să discut caracterul moral al acestor oameni sau modul lor de a comunica, dar este important să înţelegem că, uneori, oamenii pur şi simplu nu îşi dau seama că încalcă anumite standarde sociale. Dar şi noi putem să le cerem să înceteze fără a-i agresa verbal, fără furie sau frustrare.
E adevărat, acest lucru nu ajută întotdeauna. S-ar putea să ni se răspundă cu totul neplăcut. Cu toate acestea, trebuie să spunem păcatului pe nume. Suntem chemaţi să facem acest lucru ca şi creştini ortodocşi.
Cum e mai bine? Să spunem sau nu celorlalţi ce ne supără?
Când suntem ofensaţi, ne întrebăm adeseori dacă e bine sau nu să ne plângem în faţa celui care ne ofensează.
Depinde de situaţie şi de cât de apropiată este relaţia mea cu acea persoană şi dacă am de gând să continui să comunic cu ea. Acest lucru va determina reacţia mea la cuvintele şi acţiunile sale. Dacă vreau să continuăm relaţia, atunci ar trebui să-i comunic ce este dureros pentru mine, care cuvinte mă rănesc, sau de ce nu reacţionez. Desigur, trebuie să facem acest aserţiuni într-un mod limpede (mă deranjează, mă răneşte, mă face să măsimt prost, eu detest asta, etc).
Ce facem atunci când vine vorba de lucruri serioase, cum ar fi sănătatea noastră? Iată un exemplu simplu. O persoană stă lângă mine,şi, fără a cere permisiunea, începe să fumeze. Fumul obişnuieşte să îmi provoace dureri de cap. Acea persoană nu doreşte să-mi facă rău. în mod intenţionat. Oare ar trebui să stau şi să sufăr sau ar trebui să-l spun: “ştiţi, am o durere de cap, aţi putea să nu mai fumaţi”?
Un astfel de răspuns la acţiunile cuiva nu înseamnă că judec persoana respectivă, ci pur şi simplu afirm ce nu-mi place, fără a mă simţi ofensat. În acest caz putem vorbi despre sentimentele şi reacţiile noastre, dar trebuie să ne amintim că, alteori, răspunsul nostru emoţional este inadecvat pentru situaţia dată. Această inadecvare poate fi din cauză că suntem obosiţi, sau nu mă simt bine chiar atunci şi acest lucru, creşte pe moment sensibilitatea mea, aşa ca, uneori, putem să şi exagerăm o situaţie banală: “cum e posibil, cum se poate aşa ceva”? - fără ca celălalt să fi greşit în mod deosebit.
Cum să reacţionăm atunci când cineva ne ofensează in mod deliberat?
Dacă cineva mă ofensează şi mă răneşte cu bună ştiinţă, atunci încep să pun la îndoială natura relaţiei noastre. Sau mă pot întreba dacă nu am contribuit şi eu la lucru, ceea ce e de asemenea posibil în unele cazuri. Însă chiar dacă aş fi provocat oarecum o astfel de manifestare, nu există nici un motiv pentru care să se răspundă cu “rău la rău”.
În orice caz, dacă nu suntem rudenii, ci doar prieteni, este legitimă o oarecare distanţare şi uneori chiar întreruperea relaţiei. Cu rudele este însă puţin mai complicat.
Cum să abordăm oamenii dificili? Ar trebui să fim mereu precauţi şi atenţi să nu supărăm, sau se poate să ne exprimăm direct punctul de vedere?
Adesea, când avem de-a face cu oameni “sensibili”, devenim ipocriţi în încercarea de a-i mulţumi, crezând că dăm dovadă de virtute şi aratăm grijă pentru acea persoană. Cu alte cuvinte, credem că facem o faptă bună atunci când le ocrotim şi alimentăm sensibilitatea. Insă nu e aşa. Ipocrizia şi servilismul nu pot fi niciodată virtuţi, indiferent de motivaţiile care se află la baza lor.
Dar care este atunci diferenţa dintre toleranţă şi răbdare? Toleranţă este atunci când mă simt epuizat şi tensionat în interior. Adică atunci când în mine sunt sentimente de nemulţumire, de împotrivire şi uneori chiar de ură. Nu afişez în exterior aceste trăiri, ci încuviintez, zâmbesc şi sunt de acord. Dar toleranţa nu are nimic de-a face cu virtutea creştină a răbdării, care e tot o decizie interioară, dar fară urme de indignare, furie, sau condamnare a unei alte persoane.
Efectul toleranţei este de multe ori bârfa. Pentru că păstrez în mine sentimentele pe care le-am acumulat, dar apoi merg undeva unde mă simt mai in siguranţă şi acolo voi spune tot ceea ce cred despre comportamentul cuiva. Prin urmare, acest servilism nu conduce la un rezultat favorabil.
Este important să ne amintim că suntem responsabili pentru propriile trăiri. Eu nu pot ofensa pe cineva şi cineva nu mă poate ofensa pe mine. Pot să primesc ofensa. Este alegerea mea cum să voi reacţiona şi cât timp voi fi ofensat. Fie analizez si iau atitudine, fie mă complac în această situaţie.
Însă mai devreme sau mai târziu, celălalt va realiza că nu i-am aprobat în nicio clipă modul de a fi, ci a fost vorba doar de toleranţă. Şi de unde va afla acesta? De la noi. Perioada de toleranţă se sfârşeşte, iar vremea când vom exprima “cu pasiune” tot ceea ce am acumulat în interior se apropie. Pentru celălalt, acel moment este teribil de şocant şi dezamăgitor.
Ni se poate părea la început că e mai bine să suferim, “de dragul relaţiei”, dar o relaţie construită pe ipocrizie se auto- distruge treptat.
traducere dupa www.pravmir.com
