Lucrul cel mai important este că, atunci când omul are lucrare lăuntrică şi se străduieşte să nu trâmbiţeze binele pe care îl săvârşeşte, ceilalţi simt aceasta; şi astfel toţi îl au la evlavie şi îl iubesc, fără ca el să-şi dea seama.
Cât de plăcut este omul smerit şi cât de respingător este cel mândru! Pe cel mândru nimeni nu-l iubeşte; până şi Dumnezeu îşi întoarce faţa de la el. Vezi, şi copiii mici, atunci când văd un copil puţin mândru, îşi bat joc de el, în timp ce pe un copil tăcut şi cuminte îl respectă atât de mult! Iar dacă văd pe cineva păşind ţanţoş, îl simt şi îşi bat joc de el. Omul smerit se cunoaşte după păşit. Îmi amintesc de cineva din Koniţa care, deşi era muritor de foame, purta în fiecare zi costum, cravată şi pălărie şi umbla ţanţoş prin piaţă. Copilaşii, de îndată ce îl vedeau, mergeau în urma lui şi îl luau în râs, imitându-i mersul. Şi erau doar nişte copilaşi! Cu cât mai mult cei mari îl simt pe omul mândru!
Cel care vrea să se scoată pe sine în evidență, în cele din urmă se face de batjocură. Omul le interpretează pe toate după cum îi lucrează mintea. Dacă omul este puţin fantezist, le interpretează pe toate fantezist.
Extras din Cuviosul Paisie Aghioritul, „Patimi şi virtuţi” vol. V, Editura Evanghelismos, Bucureşti, 2007, p. 80 – 81
