Dumnezeu, ca să-l păzească pe om de pofta desfrânată (în afara nunții), a întemeiat căsătoria. Adică, dacă nu poți să-ți stăpânești trupul, ți se îngăduie să guști legitim plăcerea doar înăuntrul căsătoriei: „din cauza desfrânării fiecare să-și aibă femeia sa” (I Corinteni 7, 2).
Omul are din fire înclinația spre căsătorie. Însăși firea îl îndeamnă spre aceasta. A nu se căsători este împotriva propriei firi, însemnă a se opune acesteia, rămânând lipsit. Astfel, monahismul este o stare care depășește firea, este supra-firesc. Și tocmai de aceea este vrednic de admirație! (Scara, Cuvântul 15, 4). Prin urmare monahismul nu este harisma firii, ci a voinței. Voința, (puterea) intervine și îmblânzește înclinația (firea) către căsătorie. Cine poate înțelege, să înțeleagă – este deviza Mântuitorului nostru Iisus Hristos (Matei 19, 12).
(Arhimandrit Vasilios Bacoianis, Căsătoria. Secretele alegerii, secretele bucurie, secretele trăiniciei, traducere din limba greacă de Părintele Victor Manolache, Editura Tabor, București, 2010, pp. 17-18)
