Când aproapele ni se plânge din pricina neputinţelor sale, luăm parte la ele – dar dacă nu ştim să ne liniştim (iar aceasta înseamnă să-i încredinţăm Domnului neputinţele şi slăbiciunile noastre şi ale aproapelui nostru), atunci preluăm această mare povară şi sistemul nostru nervos nu mai poate răbda, nu ne mai putem suporta nici pe noi, nici pe semenii noştri. Atunci, în chip firesc, şi în societate, şi la locul de muncă, şi în familie – pretutindeni – viaţa devine chinuitoare. Nervii sunt încordaţi peste măsură, iar noi nu suntem deprinşi să ne liniştim (sufleteşte).
Aceasta înseamnă că trebuie să ne odihnim cugetul. Când gândurile noastre se liniştesc, şi trupul se odihneşte.
Trebuie să ne predăm Domnului, să-I încredinţăm toate ale noastre, căci El este prezent pretutindeni. Domnul vrea de la noi să fim liniştiţi şi în pace, fără vreun gând. Aşadar, inima să fie în liniştire. Sfinţii Părinţi spun: „Să ne adunăm mintea în inimă”. Şi acolo mintea să se odihnească, dar fără gânduri, fără imagini; atunci să îi dăm, spun Părinţii, lucrare – căci mintea se află neîncetat în mişcare şi caută lucrare –, să îi dăm atunci rugăciunea Numelui Mântuitorului, a Numelui lui Iisus. Să îi dăm minţii să-L cheme pe Domnul în ajutor, căci El este aici, şi să fie neîncetat în părtăşie cu Dânsul.
Stareţul Tadei de la Mănăstirea Vitovniţa, Cum îţi sunt gândurile, aşa îţi este şi viaţa, Editura Predania, Bucureşti, 2010, p. 166-167
