În ochii iernii au rămas la fel
Bătrânii cei cu suflet de copii.
Bunică ea și el acum bunel,
Fetița cea de ieri și-un băiețel
Cu tâmple albe, astăzi, argintii...
Și îi tot cheamă iarna pe la porți
Cu fulgii ei pufoși, de catifea,
Și-i numără, să vadă dacă-s toți,
Copiii de-atunci, ce astăzi au nepoți,
La săniuș să vină după ea...
Și nu-nțelege iarna, de ce ei
Admiră fulgii parcă stând pe loc,
Înspăimântați de stratul de polei,
Când altădată nu aveau temei,
Tot mai puțini ajunși într-un soroc...
Și viscolește iarna fruntea lor,
Privirea încercând să le-o citească,
Ademenindu-i, încă, în pridvor,
Uimită că acuma nu-i ușor
Să-i bucure și să le mai vorbească...
De ce nu mai aleargă prin nămeți
Jucându-se așa, ca înainte,
Acele fete și acei băieți,
Ce ascundeau iubirea în pomeți?
Se-ntreabă iarna, fără de cuvinte...
De ce pe chipul lor e numai dor,
Iar ochii triști sunt plini de așteptare,
De parcă nu mai e de ajutor
Nici mângâierea fulgilor în zbor,
Nici iarna nu le este alinare...
Nu știe ea, că au îmbătrânit
Acele zâmbete plăpânde și zglobii.
Și freamătă în drum spre asfințit
Poveștile, ce au încărunțit,
Și anii lor rămași în poezii...
Numărătoarea iernii, într-un fel,
E inversă de mult... și la chindii
Tot mai puțini ajung, ca-ntr-un duel
Cu iarna, care a rămas la fel...
Bătrânii cei cu suflet de copii...
Autor Diana Sava Daranuța
