Dacă vine harul acesta la începutul vieţii, se pierde – fiindcă omul nu ştie să trăiască fără păcat, şi nu ştie să nu-l piardă. Dar dacă continuă educaţia sfântă a omului, revine harul. Dar totuşi sufletul îl simte de aşa o gingăşie, încât te apucă o groază cum să nu-l pierzi. Şi frica aceea care merge până la groază, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, dacă vreţi, frica de Dumnezeu, frica să nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a făcut. Este deja „în sămânţă” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, în nedesăvârşirea noastră, în starea noastră de păcat, se manifestă ca o frică, frică de a fi nevrednici de frumuseţea aceasta nespusă.
Şi vă spun şi lucrul acesta: vă rog să nu vă închipuiţi ce poate fi frumuseţea aceasta; ci să cereţi lui Dumnezeu să v-o arate şi să v-o dezvăluie, să o trăiţi în sufletele voastre, în inimile voastre, în oasele voastre, în cărnurile voastre, că este reală, şi dacă nu e reală, nici nu avem nevoie de ea. Vă spun asta ca preot al Bisericii Ortodoxe, ca monah de mai bine de treizeci de ani. Dumnezeu este adevăr, şi adevărul se trăieşte; este cu putinţă, literal, să fie trăit până „în oasele tale”.
Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, Alba Iulia, 2002, p. 98
