„Acum oștile îngerești însoțesc lemnul cel cinstit…“

Dacă ar fi să ne definim liturgicul, Ortodoxia este cântarea Crucii biruitoare. Suntem la punctul din care ne putem mereu reasuma teologia Crucii, atenți și discreți, bucuroși de marele dar de viață ce izbucnește din ea. Aud mereu în ultimul an, mai ales, că Biserica nu‑și mai asumă smerenia Crucii. Și mă gândesc mereu că, în ultimă esență, Biserica este Crucea. Umplută de lumina ei, Biserica poartă cu sine taina vieții și a morții, ține icoana lui Dumnezeu vie dinaintea poporu­lui celui binecredincios. Face raiul prezent. Cât de minunat auzim aceasta în Vecernia duminicii în care se prăznuiește închinarea cinstitei și de viață făcătoarei Cruci: „Acum oștirile îngerești însoțesc lemnul cel cinstit, cu bună cucernicie înconjurându‑l, și cheamă pe toți credin­cioșii la închinare. Deci, veniți cei ce vă luminați cu postul, să cădem înaintea lui cu bucurie și cu frică, strigând cu credință: Bucură‑te, cinstită Cruce, întărirea lumii”. Cu alte cuvinte, închinarea la Cruce este chemare îngerească, ne face asemenea lor. Ne aduce aproape de statura îngerilor celor pururea vestitori ai sfințeniei care curge din adâncimea de rai al Bisericii. Iar raiul Bisericii e un adânc de smerenie, o chemare firească la postire și lăcrimare, fără ca acestea să însemne foame fără sens ceresc ori frustrare mediocră. Și cu atât mai puțin semn de slăbiciune.

Oare cum de cei care nu cred iau pe creștini, închinătorii la Cruce „întărire a lumii”, drept oameni ai slăbiciunii, cum de se hrănesc cu gândul că rugăciunea ne vine din slăbiciune și nu din puterea Crucii? În ce mod le‑am arătat prin trăirea noastră că nu e de trăit Crucea Mântuitorului Hristos? Astfel de întrebări ni se nasc meditând la cuvintele care altădată îndulceau postirea creș­tinilor: „Strălucește, Cruce a Domnului, luminatele fulgere ale harului tău în inimile celor ce te cinstesc pe tine, și cu dragoste dumnezeiască te primesc, ceea ce ești de lume dorită; prin care a trecut mâhnirea lacrimilor, din cursele morții ne‑am izbăvit și la veselia cea neîncetată ne‑am mutat. Arată bunăcuviința fru­museții tale, dăruind răsplătirile postirii robilor tăi, celor care cer cu credință ocrotirea ta cea bogată și mila ta cea mare” (Vecernia Mare a duminicii, Stihira I a Crucii). Cei care nu iubesc crucea nu iubesc nici inima aprinsă de har, nici bunăcuviința frumu­seții, nici postirea din care se naște ocrotirea lui Dumnezeu în viețile noastre. Crucea rămâne semnul de „turnesol” care identi­fică modul acid în care se corodează lumea sub acțiunea morții reînvestite ca stăpână a ei, ieși­rea din neutralitatea lacrimii care vindecă, agitată și mâhnită de falsele ținte ce o magnetizează.

Suntem contemporani într‑o lume iarăși rănită de moarte. Crucea pare că nu are forță dinaintea dinamicii întunericului, perdea de nimic peste iad. Avem sentimentul că trăim la nesfârșit Vinerea Mare. Vinerea răstignirii. Pare că blestemul nu este ridicat, că hohotul de stranie rânjire al diavolului curentează cu biruința. Pentru noi, creștinii, frica de moarte e vindecată tocmai prin cântarea de biruință care rezonează din lemnul Crucii, asemeni unei harpe davidice reacordate de Har. Noi știm că urmează zorii Crucii care străpunge crusta de întuneric până în miezul iadului, omorând moartea. O vedem dinaintea noastră, așezată în mijlocul bisericii locaș, așa cum o vom revedea în Joia Patimilor. De Cruce atârnă Trupul care ne vindecă morțile. Ne dăruiește ziua cea neapusă a veșnicei Împărății.

La vremea nimicului, Crucea e singura măsură a veșniciei. Căutăm din ochi mereu semnul, înscris pe azurul cerului, pe culmea de alabastru a cearcănului privegherii, în adâncul de lucire al iubirii din ochii copiilor. De aceea cei care fură copiilor bucuria Crucii prăznuiesc cu întunericul blestemul și încuierea Edenului de către șarpele cel de demult. Nu sunt așa de străini de acestea, așa de nevinovați cum încearcă să ni se prezinte. A purta Crucea Mântuitorului Hristos înseamnă a primi suirea pe ea, ancorarea prin Cruce de cer fiind în fond urcarea pe cruce, acceptarea răstignirii ca mod de viață. La vremea de acum a răscrucilor, crucea izbucnește ca un izvor de cer într‑o lume care băltește în păcat. Nu avem altă mângâiere decât Crucea, cea mai de preț podoabă care face din pământ Cer.

Suntem în Duminica Sfintei Cruci din Postul Paștelui. Che­mați la purtarea ei, la creșterea voinței noastre învelită în lumina purtării Crucii. Să ne facem asemeni îngerilor, însoțitori ai lemnului celui cinstit prin Răstignirea Celui Înviat. O pagină din Legenda Aurea spune că, pentru a‑L umili și mai tare pe Hristos, mai-marii au ordonat miliției Templului de a lua cel mai nenorocit lemn din Cetatea Ierusalimului pentru a fi prag Răstignitului spre moarte. Iar mili­țienii de la templu au ales puntea ce lega orașul de groapa sa de gunoi, gheena. Nu știau că lemnul călcat de ei veacuri în picioare era lemnul pomului vieții, cel din mijlocul raiului. Poate că e doar o legendă. Dar astăzi, când raiul este aruncat la gunoi și din toate gunoaiele se face rai, a sta curat pe puntea lemnului Răstignirii înseamnă să trăiești cu adevărat. Să‑ți fie străine miasmele morții din jur și curajos să aștepți zorii Învierii. Să învățăm să‑i prețuim Crucii, cu viața noastră, slava! Lumina Vieții a răsărit peste noi, candi­dații la Înviere! Să nu ne temem să ne iubim vrăjmașii, să purtăm Crucea ca pe o identitate de nealiniat. La azimut, Învierea!