După cum sună şi titlul meu, da este adevărat l-am cunoscut când aveam 15 ani şi zece luni în cartierul vărului meu. Ne-am plăcut foarte tare numai că părinţii mei nu prea mă lăsau să ies din casă.
A trecut ceva timp, să zic câteva luni bune, şi ne-am hotărât să ne logodim. Mi-a pus inelul, la un an aproape, pe deget. După un an şi nouă luni m-a cerut de la ai mei şi am hotărât să ne mutăm împreună. Între timp noi păcătuisem încă din ziua în care ne-am logodit. Părinţii lui nu au fost deacord să ne mutăm fără să ne căsătorim. Zis şi făcut, la doi ani după ce ne-am cunoscut ne-am căsătorit și au fost cei mai frumoşi ani din viaţa mea.
Ne înţelegeam de minune, ne-am făcut casă după 4 ani de convieţuit împreună foarte bine. A intervenit între noi o colegă de serviciu de-a lui. A fost un an de chin pentru mine. Am suferit enorm, certuri, scandaluri, am luptat însă fără rezultat. Rugăciuni, bilete peste bilete, nimic până în ziua în care am hotărât să plec.
Nu mai puteam, disperasem, eram bolnavă de nervi, slăbisem… boli peste boli. A trecut un an şi jumătate de când ne-am despărţit şi încă îmi e dor de cei de acasă. Nu ştiu dacă şi de el, dar cu siguranţă de ceea ce am muncit acolo şi de socrii mei care plâng şi acum după mine şi s-au îmbolnăvit. El nu vrea să mă vadă. Mă urăşte. Am fost la preot, m-i s-a spus că are ceva făcut dar eu cred că acesta e păcatul pe care îl plătim pentru ceea ce am făcut înainte de căsătorie.
Mi-e frică de generaţia de acum că nu o să îmi mai găsesc pe nimeni care să vrea să nu mai păcătuim până la căsătorie, e foarte greu, de multe ori aş zice că îl vreau pe el, că el e înţelegător dar nu ştiu ce să mai cred.
(Alexandra, divorţată)
din cartea „Mii de tineri îşi păstrează astăzi fecioria până la căsătorie”.
Editura: Filos, București 2014
