În alte epoci, oamenii erau obișnuiți cu necazurile: cu molimele, cu foametea cu războaiele. N-aveau așteptări prea mari de la viață și erau mulțumiți dacă erau sănătoși și aveau ce să pună pe masă. Viața de aici fiind grea, nădejdea și-o puneau mai mult în viața veșnică. Acum e invers. În plus, secerând nestingherite, molimele, foametea și războaiele operau într-o logică darwinistă, lăsându-i în viață doar pe cei îndeajuns de puternici pentru a supraviețui în astfel de condiții și dezvoltând în același timp anticorpii mentali ai supraviețuitorilor, în virtutea cărora erau pregătiți să înfrunte următoarea nenorocire.
Realitatea e că noi nu mai suntem pregătiți, iar asta datorită faptului că am dus-o bine foarte mult timp. Desigur, avem, Slavă Domnului, o știință medicală mult mai performantă care a stârpit mare parte din bolile care până de curând făceau ravagii și care probabil îi va da de cap și acestui virus destul de curând. Avem, de asemenea, condiții de igienă infinit mai bune și capacități productive capabile să hrănească populații de zeci, sute de ori mai mari ca populațiile premoderne, chiar și în condiții de molimă. Dar tot din același motiv avem și un psihic mult mai fragil. Și e normal să fie așa.
În plus, am progresat pe baza unui sistem de producție al cărui dinamism fantastic în condiții normale e intrinsec legat de fragilitatea sa extremă în condiții de criză. Trăim într-o epocă a oscilației între extreme, maniaco-depresivă, în care suntem aruncați peste noapte dintr-o extremă în alta, din extrema boomului economic în extrema depresiei economice, iar psihicul nostru, individual și colectiv, urmează în mare măsură și în mod firesc traiectoria societăților noastre.
Viroza asta e doar un avertisment. Poate chiar un vaccin menit să ne activeze sistemul imunitar. Dacă luăm în considerare avertismentele oamenilor de știință referitoare la impactul ecologic al modelului nostru de dezvoltare nesustenabil ajungem la concluzia că întreaga modernitate este doar o bulă speculativă, minusculă sub raport cronologic, dar uriașă dacă ținem cont de cât de radical s-a schimbat lumea în această perioadă de timp, extrem de scurtă (doar vreo trei sute de ani) dacă o raportăm la scara istoriei umane. Iar când bula se va sparge, li se va sparge în cap ultimilor oameni, aceștia fiind concomitent și cei mai încercați oameni din istorie, cei care se vor confrunta cu cea mai mare catastrofă, și cei mai puțin pregătiți, cel puțin din punct de vedere mental, pentru scenarii catastrofale.
Ne-am pus nădejdea doar în știință și vom rămâne doar pe mâna ei. Ea va trebui nu doar să gestioneze, în termeni tehnici, dezastrele naturale pe care tot ea le-a generat, dat fiind modul efectiv în care a fost și este utilizată, ci și să compenseze pentru enormul regres sufletesc care ne-a însoțit progresul. Suntem o civilizație extrem de fragilă sub raport economic și psihologic. Nu rezistăm mult la tăvăleală. De aceea, nu ne rămâne decât să sperăm că știința va găsi cât mai repede antidotul și la acest nou virus. Așa vom putea să mai tragem un pic de timp.
Pe de altă parte, ar fi bine ca această experiență să ne facă să ne gândim foarte serios la modul noastră de viață. Poate că ar fi bine să nu ne mai îmbătăm cu apă chioară și să găsim mijloacele de a ne pregăti sufletește pentru vremuri grele. În același timp, poate că ar fi înțelept să fim mai prevăzători și, pe cât se poate, să nu ne mai săpăm cu atâta entuziasm și cu atâta inconștiență propria groapă. După cum se vede, nu suntem deloc pregătiți să ne coborâm în ea.
sursa https://alexandruracu.wordpress.com/
