Din greacă „Liturghia” s-ar traduce slujire sau lucrare săvârșită spre folosul oamenilor sau comunității. Păcat că în zilele noastre cele menite să fie lucrate în public și de folos se impun a fi „intime” și personale, iar cele care trebuiesc lucrate strict în odaia ta, se doresc a fi declarate de ordin public. Nimic nou sub soare.
Sf. Antonie cel Mare spunea că la vremurile de apoi oamenii vor înnebuni pană într-atât, că dacă vor vedea pe cineva că nu înnebunește ca și ei, îl vor declara nebun…
Astăzi, iară și iară, an de an, ca într-o Liturghie necontenită, ni se amintește despre doi oameni ce au intrat în templu să se roage.
La prima vedere se pare că însăși parabola ar despărți societatea în două tabere, făcându-i pe oameni să tragă cu coada ochiului cum se comportă cei din jur. Dar nu aceasta o vrea Dumnezeu. El ne îndeamnă să fim realiști. El vrea ca oamenii să mulțumească, fără a se mândri și să se căiască fără prea multe îndreptățiri de prost gust…
Când lumea e deprinsă să-și „înșire” meritele în public, crezând că o face spre slava lui Dumnezeu, e bine să înțeleagă că e ca și cum ți-ai atârna rufele în văzul tuturor. Oricât de bine ar fi ele spălate, nu-i frumos să le usuci în fața oamenilor.
Începutul unui urcuș duhovnicesc nu poate fi altfel decât prin pocăință și recunoașterea propriilor prostii.
Hristos n-a osândit pe nimeni. Nici măcar n-a mustrat. Dar a spus cu fermitate că acest vameș ce se bătea în piept, căindu-se, a plecat mai îndreptățit la casa sa. Fiindcă oricine se înalţă pe sine se va smeri, iar cel ce se smereşte pe sine se va înălţa. (Luca 18. 14) …