Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică?

Închipuiţi-vă un vapor falnic izbindu-se de o stâncă în mijlocul oceanului şi începând să se scufunde. Ce vor face cei de pe punte? Unul se apucă de catarg şi caută să se ţină la suprafaţă; altul se agaţă de un butoi; altul prinde un colac de salvare; altul, fără nimic, se aruncă în apă şi înoată. Cine­va lasă la apă o barcă dar, în loc să pună îndată mâna pe vâsle, sta să încarce barca cu tot ce apucă de pe vasul care se scufundă. Cine dintre aceştia se primejduieşte mai mult? Cine piere mai jalnic? Cel care pare mai în siguranţă piere în chipul cel mai de plâns: cel din barcă, cel care cară la lucruri de pe vaporul naufragiat. Acesta e în cea mai mare primej­die. Şi-a încărcat câţiva saci de făină, pe urmă începe să care lăzi cu vinaţuri. Ia tot ce-i cade la mână, haine, pături, cear­ceafuri (“O să-mi trebuiască vreodată”, îşi zice). Tot aruncându-şi ochii încolo şi încoace, vede argintării şi candela­bre aurite. Nici acestea nu-s de lepădat. Colo putini cu brânză, cu peşte sărat, ici butoaie de ulei, orez, legume fel de fel (“Toate îmi trebuie!”). Sunt cufere, saci de bani. Totul se încarcă, nici vorbă. Cum să laşi atâtea scaune elegante, măsuţe lustruite, fotolii îmbietoare, dacă poţi să le iei? Aşadar, în barcă! Barca se tot îngreunează, se cufundă tot mai mult. Mai are omul nevoie şi de petrol, şi de cărbune. Facem loc şi pentru acestea. Dar şi de cărţi e nevoie, pentru că altfel cum să-ţi treci timpul până ajungi la ţărm? Şi pia­nele, şi viorile, şi fluierele sunt bune ca să-ţi treacă vremea. Le luăm şi pe ele. Corabia e plină ochi, abia mai pluteşte.”Cam atât”, îşi zice omul, şi ia în sfârşit loc în barcă. Dar tot n-are stare: au mai rămas atâtea, nu-i păcat de ele? Se în­toarce, mai ia câte ceva. “Acum, chiar că ajunge”. Dar cele rămase pe vapor nu-i dau pace. Vaporul s-a scufundat. Omul nostru vâsleşte, cu părere de rău pentru lucrurile pierdute. Încet, încet, se îndreaptă spre ţărm, dar apa a ajuns aproape de marginea bărcii. Mai e câte unul în valuri care ar vrea să se salveze şi el intrând în barcă, dar omul nostru mai degrabă I-ar ucide, decât să-i facă loc. Tot încărcându-şi barca de avuţii, şi-a încărcat şi sufletul de răutăţi. Vântul suflă cu furie şi valurile se ridică tot mai mari. Acum, omul trebuie în sfârşit să se gândească să scape cu viaţă, şi începe să arunce afară apa din barcă. Văzând că nu ajută la nimic, prinde să zvârle, cu tristeţe, lucrurile aduna­te. Le aruncă mai întâi pe cele ieftine. Apoi le vine rândul şi celor de preţ. A obosit încărcând, şi acum nu mai are putere să le ridice din nou ca să le arunce în mare. Şi apa creşte, şi înghite barca şi tot ce-i în ea şi pe omul dintrînsa.

Aşa e viaţa, şi acesta-i sfârşitul celor nesăţioşi. Ei se înşeală crezând că lumea e un vapor care se scufundă, un vas fără căpitan, fără cârmaci, fără nimeni care să-i poarte de grijă: biată epavă care nu foloseşte la nimic decât la a lua dintrînsa tot ce se poate. Dar, în mijlocul forfotei şi-a lă­comiei de-a goli corabia vieţii, apare dintr-o dată Căpita­nul. El îşi pune mâna peste corabie, ca să arate că-i a Sa. Spune că vasul nu se scufundă, că numai pare – şi anume celor cu vedere scurtă, celor nepricepuţi, celor care nu-s deprinşi cu viaţa în larg. El, Căpitanul, e la bord din înce­putul începutului, având grijă de pasageri. Aceştia se schimbă, dar El rămâne, călăuzind corabia într-ascuns. Ştie de unde vine vaporul, ştie şi încotro se duce. Ştie calea, şi marea nu-L înspăimântă.

Este Domnul nostru Iisus Hristos. Cu blândeţe, dar plin de hotărâre, coboară în ape şi îşi întinde mâna spre cei ce se îneacă. Cei ce nu au nimic în mâini şi înoată neîmpiedicaţi, ajung primii şi prind mâna mântuitoare. Celor însă care şi-au încărcat barca mai-mai să dea pe deasupra, le e cel mai greu să-i răspundă; acestora li se pare că, ieşind din găoacea lor cu mâinile goale şi pornind pe valuri către Domnul, au să piară în ape şi ei, şi El. Nu cred în El; cred mai mult în barca pe care o au sub picioare. Văzându-i pe aceştia, citind în nefericitele lor suflete, cunoscând încă şi mai nefericita lor nădejde în lucruri moarte, Hristos se în­toarce spre cei pe care i-a mântuit şi spune: Adevărat zic vouă că un bogat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Domnul a vorbit adesea despre aceste lucruri, arătându-Şi limpede învăţătura despre ele. O astfel de împrejurare ne înfăţişează şi Evanghelia de astăzi.

Şi iată, venind un tânăr Ia El, I-a zis: Învăţătorule bun, ce bine să fac, ca să am viaţa veşnică? Matei şi Marcu spun că acest tânăr avea multe avuţii. Luca adaugă că era dregător (Luca 18, 19). Întâlnirea a avut loc pe un drum în Iudeea, după frumoasa întâmplare cu pruncii aduşi la Iisus, când Domnul le-a poruncit ucenicilor: Lăsaţi copiii să vină la Mine… căci Împărăţia lui Dumnezeu este a unora ca aceştia (Luca 18, 16). Binecuvântându-i pe copii, a adăugat că cine nu va primi împărăţia cu credinţă şi bucurie copilărească, nu va intra întrînsa. Arătând că astfel de prunci nevinovaţi sunt locuitori ai Împărăţiei lui Dumnezeu, Domnul a por­nit mai departe pe drumurile Iudeii. Atunci a alergat la El acel tânăr bogat şi îngenunchind înaintea Lui, Îl întreba Marcu 10, 17) cele de mai sus. Felul în care tânărul s-a apropiat de Hristos e vrednic de toată lauda; cu atât mai mult e întristător felul în care s-a despărţit de El. A alergat la Hristos; a căzut în genunchi înaintea Lui; a căutat la El sfat despre cel mai de seamă lucru din lumea aceasta: de­spre viaţa veşnică, despre dobândirea ei. A venit cu toată inima, nu ca fariseii care căutau să-L ispitească pe Domnul. Era întrînsul o foame a duhului; înconjurat de bogăţiile di­nafară, acest om îşi simţea sărăcia lăuntrică.

Învăţătorule bun… Cu aceste cuvinte s-a îndreptat tână­rul spre Hristos. Cel care şi-a petrecut toată viaţa în tem­niţă, fără altă lumină decât a unui opaiţ, păcătuieşte oare atunci când, văzând pentru întâia oară soarele, îl numeşte şi pe acesta opaiţ? Ce bine să fac? întrebarea era fără în­doială pusă în contextul bogăţiilor sale, cum se întâmplă de obicei cu cei avuţi, care nu pot face o deosebire între ei şi averile lor, nici nu se pot gândi la sine fără a se gândi şi la bogăţiile pe care le au. Ce să fac – ce lucru bun – cu ave­rea mea, ca să am viaţa veşnică? Fără să-şi dea seama cu Cine vorbeşte, nu-şi dădea seama nici ce spune. Cât s-ar fi bucurat să audă pe învăţătorul sfătuindu-l cum să câştige el, cu bogăţiile lui, ceea ce nu se poate cumpăra cu lumea întreagă: viaţa veşnică!

Iar El a zis: De ce-mi zici bun? Nimeni nu este bun decât numai Unul Dumnezeu. Domnul, cunoscătorul de inimi, a pătruns gândurile tânărului, le-a citit ca pe o carte des­chisă. A văzut că tânărul nu ştie cine este El, socotindu-L a fi doar un om bun şi un bun învăţător. De aceea, prin aces­te cuvinte, a vrut să înalţe gândirea tânărului. Dacă sunt un om ca toţi oamenii, pentru ce mă numeşti bun, iar dacă ştii cine sunt, de ce nu spui pe faţă, fără să-mi zici “Învăţătorule”? Numai Dumnezeu este bun în toată puterea cu­vântului; oamenii cumsecade pot fi numiţi “buni” doar în comparaţie cu cei care nu sunt buni. Dar, faţă de Dum­nezeu, nimeni nu se poate numi “bun”, Dumnezeu singur este singurul bun. Mântuitorul aşadar nu l-a mustrat pe tânăr pentru că L-a numit pe El “bun”, ci pentru că L-a nu­mit bun socotindu-L un om de rând. N-a vrut Domnul să spună: “Eu nu sunt bun”, ci: “Eu nu sunt un om ca toţi oa­menii, un muritor oarecare. Sunt Cel despre care singur se poate spune că este bun”.

După această lămurire, Domnul răspunde la întrebările tânărului bogat. De vrei să intri în viaţă păzeşte poruncile. El I-a zis: Care? Iar Iisus a zis: Să nu ucizi, să nu săvârşeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta şi să iubeşti pe aproapele tău ca pe tine însuţi. Iată cerinţele intrării în viaţă. Tânărul însă nu întreba cum să intre în viaţă, ci cum să aibă viaţă, cum să o câştige, cum să o moştenească. Ignoranţa de care a dat do­vadă în privinţa Persoanei lui Iisus, o dovedeşte acum şi în privinţa vieţii veşnice. Şi după ce Domnul l-a îndreptat cu privire la Sine, îl îndreaptă acum şi cu privire la viaţa veş­nică. Viaţa veşnică îşi are treptele ei: pe o treaptă sunt cei care doar se mântuiesc; pe alta cei desăvârşiţi. Apostolii vor şedea pe douăsprezece tronuri şi vor judeca pe cele douăsprezece seminţii ale Iui Israel, pe când ceilalţi, cei mântuiţi, nici nu vor sta pe vreun tron, nici nu vor judeca pe nimeni, cu toate că şi cei dintâi şi cei din urmă vor fi în viaţa veşnică. Nu ştiţi că sfinţii vor judeca lumea? Întreabă Apostolul Pavel pe Corinteni (I Corinteni 6, 2). Ei vor jude­ca nu numai lucrurile din această lume, ci şi pe îngeri. Nu toţi cei mântuiţi vor judeca, ci numai cei desăvârşiţi, sfinţii lui Dumnezeu. Preacurata, Preasfânta Fecioară Maica lui Dumnezeu, e mai cinstită decât heruvimii şi mai slăvită fără de asemănare decât serafimii; apostolii sunt înaintea tuturor sfinţilor, sfinţii înaintea drepţilor, iar drepţii înain­tea celor doar mântuiţi. Desăvârşiţi sunt cei care, în afară de sine, au mântuit pe alţii cu puterea numelui lui Hristos; iar mântuiţii sunt cei care abia pe ei s-au mântuit. În casa Ta­tălui Meu multe locaşuri sunt (Ioan 14, 2), a spus Mântu­itorul însuşi. De n-ar fi aşa, ar fi spus El că este? Acelaşi lu­cru îl spune şi în împrejurarea de faţă, doar că altfel. În îm­părăţie nu sunt toţi deopotrivă; una e slava celor intraţi în împărăţie, şi alta slava celor desăvârşiţi în împărăţie.

Să ne întoarcem la cerinţele intrării în împărăţie, şi vom auzi de pe înseşi buzele Adevărului care sunt cerinţele desăvârşirii. Ce se cere, aşadar, ca să intri în împărăţie, în viaţa veşnică? Să păzeşti poruncile. Care anume? Toate. În­tâi pe cele care opresc de la rău, apoi pe cele care poruncesc facerea de bine, după cuvântul proorocului: Fereşte-te de rău, şi fă binele (Psalm 33, 13). Trebuie aşadar să ne ferim mai întâi de rău, să ţinem răul departe; numai aşa vom putea să facem binele. De aceea Domnul întăreşte întâi poruncile prohibitive, şi abia apoi pe cele pozitive, iar nu în ordinea în care le-a primit Moise. Să nu ucizi, să nu săvâr­şeşti adulter, să nu furi, să nu mărturiseşti strâmb – acestea sunt cele patru porunci care înseamnă întoarcerea de către rău; iar a cinsti pe tatăl nostru şi pe mama noastră şi a ne iubi aproapele sunt porunci care înseamnă săvârşirea binelui. Câtă vreme le săvârşeşti pe cele dintâi, nu le poţi săvârşi pe celelalte. Cine e în stare să ucidă pe aproapele său, fireşte că nu-l poate iubi; cine preacurveşte, nu ştie ce este iubirea. Pomenind aceste şase porunci Domnul nu ur­măreşte să aşeze toate poruncile în ordine, ci doar pe câte­va mai însemnate. Acest lucru se vede mai întâi din faptul că Domnul trece sub tăcere porunca de căpetenie, porunca poruncilor: iubirea de Dumnezeu. În al doilea rând, se vede din istorisirile celorlalţi doi Evanghelişti, Marcu şi Luca; aceştia nu pomenesc toate cele şase porunci care apar la Matei. Nici unul, bunăoară, nu spune nimic despre porunca iubirii aproapelui. Iar Marcu, la poruncile de oprelişte, adaugă încă una: “Sa nu înşeli pe nimeni”. Aici Evangheliştii se întregesc, şi nu este între ei nici o nepotri­vire. Din cele istorisite de ei se desprinde un lucru: că Domnul nu a vrut să deosebească în vreun fel cele cinci sau şase porunci de celelalte, ci să-i aducă aminte tânărului de toată Legea. Îndemnul de a împlini poruncile Legii Vechi este întărit prin cuvintele rostite înainte: Să nu socotiţi că am venit să stric Legea… n-am venit să stric, ci să împlinesc (Matei 5, 17). Iar dacă Domnul cel desăvârşit a împlinit toată Legea, cu atât mai mult au să o împlinească cei ce urcă încet treptele anevoioase ale desăvârşirii.

Toate poruncile pomenite de Domnul au un tâlc anume pentru tânărul bogat. Astfel să nu ucizi înseamnă: desfăta­rea peste măsură a trupului întru bogăţii şi plăceri ucide su­fletul. Să nu săvârşeşti adulter înseamnă: sufletul e închinat lui Dumnezeu ca o mireasă mirelui său. Sufletul care pe­trece în dragostea avuţiilor şi a strălucirilor pământeşti, în desfătări trecătoare, săvârşeşte adulter împotriva lui Dum­nezeu, a mirelui celui fără de moarte. Să nu furi înseamnă: să nu furi de la suflet ca să dai trupului; să nu furi timpul, grija şi lucrarea ce se cuvin sufletului, şi să le dai trupului. Omul bogat întru cele dinafară este, îndeobşte, un nevoiaş lăuntric. Şi de obicei – deşi nu e lege – toate avuţiile omului dinafară sunt jefuite de la omul dinlăuntru: un trup gras e semnul unui suflet slab; podoaba falnică a trupului e sem­nul golătăţii sufletului; puterea dinafară, semnul neajutorării dinlăuntru. Să nu mărturiseşti strâmb înseamnă: nu cumva să îndreptăţeşti iubirea de avuţii în paguba sufletu­lui tău, pentru că aceasta nu e altceva decât răstălmăcirea adevărului lui Dumnezeu, precum şi mărturie mincinoasă Înaintea lui Dumnezeu şi a cugetului tău. Cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta înseamnă: Nu te cinsti numai pe tine, pentru că ţi-e spre pierzare aceasta; cinsteşte pe tatăl tău şi pe mama ta, prin care ai venit pe lume, ca în acest chip să cinsteşti pe Dumnezeu, de la Care toţi aţi venit, şi tu şi pă­rinţii tăi. Iubeşte-ţi aproapele înseamnă: în şcoala primară a uceniciei în bine, învăţăm să ne iubim aproapele ca să ne putem ridica la înălţimea iubirii de Dumnezeu. Iubeşte-ţi aproapele, pentru că această iubire te scapă de iubirea de sine care te poate duce la pierzanie. Să iubeşti pe ceilalţi ca pe tine însuţi, ca să fii în bună rânduială, să te faci deopo­trivă cu ceilalţi în proprii tai ochi. Ca nu cumva mândria, pe care avuţiile o hrănesc, să te piardă.

La acest sfat al Domnului, tânărul a răspuns: Toate aces­tea le-am păzit din copilăria mea. Ce-mi mai lipseşte? Ţoa­le poruncile el le cunoştea şi le împlinea din copilărie, după felul mozaic, pe dinafară. Aici iarăşi se înşela tânărul. El credea că Hristos nu i-a spus nimic nou, că doar i-a repetat învăţături vechi, când de fapt orice poruncă veche rostită de Hristos primeşte un înţeles nou, un duh nou, o viaţă nouă. Fiecărei porunci exterioare date de Domnul prin Moise, acelaşi Domn, Hristos, în Zidirea cea Nouă, în Descoperirea cea Nouă, îi dă un înţeles lăuntric adânc. Dacă acest tânăr ar fi împlinit poruncile în rostul lor adânc, hristic, şi nu numai pe dinafară, de formă, ca fariseii, ar fi fost dezlegat în duh de avuţiile sale şi nu i-ar fi fost greu să îm­plinească ceea ce i-a arătat Hristos mai departe. Dar se vede că şi el împlinise poruncile ca fariseul care, rugându-se, se felicita în faţa lui Dumnezeu: Postesc de două ori pe săptămână, dau zeciuială din toate câte câştig (Luca 18, 12). De aceea el a şi rămas legat de avuţiile sale, nefiind chip să se desfacă de ele şi să-L urmeze pe Hristos. Ce-mi mai lipseşte? L-a întrebat el pe Hristos, dându-şi seama că se află în pragul mântuirii. Se vede că nădăjduia să pri­mească de la Domnul vreo altă poruncă, uşor de împlinit. Hristos a văzut cu câtă naivitate se ţinea tânărul acesta de litera Legii, şi, aşa cum ne spune Evanghelistul Marcu, S-a uitat la el cu dragoste (Marcu 10, 21). De ce l-a privit Hris­tos cu dragoste pe tânărul acesta nedesăvârşit? Pentru că formalismul lui nu venea din răutate, ca al fariseilor, ci din naivitate, tânărul fiind, de altfel, plin de bunăvoinţă.

Iisus i-a zis: Daca voieşti să fii desăvârşit, du-te, vinde averea ta, dă-o săracilor şi vei avea comoară în cer; după aceea, vino şi urmează-Mi Mie. Ci, auzind cuvântul acesta, tânărul a plecat întristat, căci avea multe avuţii. Domnul i-a spus, la sfârşit, un cuvânt nou, un cuvânt greu şi neaş­teptat. I l-a spus scrutând adâncimile inimii lui, i l-a spus chiar ştiind că acest cuvânt nu-i va putea despărţi sufletul de averile sale, logodindu-l lui Dumnezeu. Şi a spus acest cuvânt nu numai pentru acel tânăr, ci şi pentru ucenicii care, de faţă fiind, ascultau. Dacă voieşti să fii desăvârşit. Aceasta nu este numai calea întru împărăţie, ci şi stăpâni­rea întru împărăţie. Du-te, vinde averea ta. Mergi şi arată-te stăpân al avuţiilor tale, şi nu rob al lor. Averile au pus stăpânire pe tine, nu tu pe ele. Ţi-au cuprins sufletul înce­tul cu încetul şi l-au predat diavolului. Mergi dar şi vinde-le, dă-le celor care au nevoie de ele, fă acest lucru ca stăpân peste viaţa ta, nu ca rob. Mergi şi desfă legătura nelegiuită dintre sufletul tău şi ceea ce ai. Mergi şi fii liber. Du-te şi scapă-ţi sufletul de sub povara pământului, de sub praful trupescului, din stricăciunea desfătării cu bogăţia. Porunceşte sufletului tău să-Mi urmeze Mie. Trimite-l, dezlegat de toate, să vină după Mine. Sufletul e cel mai bo­gat atunci când nu are nimic. Ε în cea mai mare siguranţă când nu se întovărăşeşte cu nimeni afară de Mine. Vinde totul, împarte săracilor. Săracii sunt cei care folosesc bogăţiile tale nu ca să se împodobească cu ele, nu ca să se înrobească lor, ci ca să aibă pâinea cea de toate zilele, ca să poată îndura viaţa, ca să aibă şi ei un sprijin. Tot ce dai în chip de bun trupesc se va întoarce preschimbat în bun duhovnicesc. Vezi, sufletul îţi e sărac, săracă îţi e inima, săracă şi mintea. Se vor îmbogăţi toate cu bogăţiile tre­buitoare când tu te vei fi scuturat de bogăţiile prisositoare.

De ce l-a sfătuit Domnul pe tânăr să-şi vândă întâi ave­rile şi să le dea săracilor, şi nu i-a spus doar: “Lasă totul, nu te mai întoarce la casa ta, vino după Mine!” Astfel i-a vor­bit celui ce voia să se întoarcă să-şi îngroape tatăl: Lasă morţii să-şi îngroape morţii lor (Luca 9, 60). Tânărului bo­gat însă nu i-a vorbit aşa Domnul, şi pentru două pricini: mai întâi, pentru că dacă nu şi-ar fi vândut averile, s-ar fi găsit vreo rudă care să le moştenească, sau vecini care să şi le însuşească, părăsite fiind, şi astfel s-ar fi îmbogăţit acei oameni şi ar fi ajuns în starea de mai înainte a tânărului, în robia averilor în care fusese el. În al doilea rând, trimiţându-l pe tânăr să-şi împartă averile la săraci, Domnul a ur­mărit să trezească întrînsul iubirea şi mila pentru semenii lui, să-l aducă la starea bucuriei de a da şi de a face bine. Pentru aceasta i-a vestit răsplăta veşnică, fericirea veşnică în ceruri, unde molia nu roade, nici rugina nu macină, nici hoţii nu fură. Bunurile pe care le vei primi sunt nesfârşit mai mari decât cele de care te lipseşti. La ce-ţi mai sunt bune averile pământului când vei muri azi sau mâine? Ru­inele din lumea aceasta te ruinează în lumea viitoare. Însă comoara pe care o vei avea în ceruri te aşteaptă acolo şi o afli când te vei despărţi de lumea aceasta – şi ceasul nu în­târzie să bată. O afli şi nimeni nu o ia de la tine, e a ta în veci. Astfel mângâindu-l cu încredinţarea comorii din ce­ruri pentru păruta pierdere din această lume, Mântuitorul îl cheamă pe tânăr la Sine: Vino şi urmează-Mi Mie. După ce ai lăsat toate, vino întreg după Mine, căci nu poţi merge după Mine cu un picior, iar cu celălalt după bogăţiile tale, nu poţi să te uiţi la Mine cu un ochi, şi cu celălalt la bogăţi­ile tale. Nu. Nu poţi să slujeşti la doi stăpâni.

Zadarnic însă. Tânărul a ascultat cu luare-aminte, a în­ţeles ce i se cere şi s-a întristat foarte tare, căci avea multe avuţii. Era foarte bogat. Adică: era foarte legat de avuţiile sale, era prea înrobit lor, prea slab ca să se smulgă dintre bălăriile care l-au năpădit. Era asemeni seminţei bune căzute între spini, care prinde rădăcină dar este repede înăbuşită şi nu rodeşte. Multele sale avuţii erau spinii care se îndeseau împrejurul inimii sale. A vrut gospodarul să smulgă spinii şi să lase sămânţă în bătaia soarelui, să creas­că nestingherită, dar nu a putut; l-au împiedicat prisosurile vătămătoare, şi i-a fost lui ca celui care s-a înecat cu tot cu barca plină ochi. Domnul a întins spre el mâna-I mântui­toare ca să-l apuce şi să-l ia înapoi în corabie; dar el a rămas cu lucrurile încărcate spre pierzarea sa. Aşa s-a despărţit tânărul cel bogat de Hristos, Căpitanul Corăbiei Vieţii, şi s-a pierdut în ape cu tot ce a avut.

Iar Iisus a zis ucenicilor Săi: Adevărat zic vouă că un bo­gat cu greu va intra în Împărăţia cerurilor. Şi iarăşi zic vouă că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Nici un cuvânt al lui Hristos nu a fost aruncat zadarnic în brazda acestei lumi. Când vorbele nu i-au fost înţelese de cei căro­ra le-au fost spuse, au fost înţelese de alţii care le auzeau. Cuvintele lui Hristos au fost spuse pentru tânărul bogat, dar şi pentru ucenicii care erau de faţă. Tânărului nu i-au folosit la nimic, dar ucenicilor da. De aceea, după plecarea tânărului Domnul S-a întors către ei şi le-a arătat cât de greu este pentru omul bogat să intre în Împărăţia cerurilor. Nu a spus că-i cu neputinţă să intre, ci că este foarte, foarte greu. Că nu-i cu neputinţă se vede limpede din Sfânta Scriptură. Avraam era foarte bogat, dar credinţa l-a legat de Dumnezeu, nu de avuţii, l-a legat mai strâns decât de singurul sau fiu. Sunt pulbere şi cenuşă, striga Avraam din mijlocul bogăţiilor sale (Facere 18, 27). Cu adevărat şi drep­tul Iov era foarte bogat, dar multele sale averi nu l-au împiedicat să se smerească şi să fie ascultător de Dum­nezeu, atât în propăşire cât şi în nefericire. Boaz, străbuni­cul lui David, a fost bogat, dar a plăcut lui Dumnezeu prin buna lui voire. Iosif din Arimateia era bogat, însă bogăţia nu i-a fost în dauna evlaviei către Hristos, nici grijii pentru El în moarte: I-a dat Domnului însuşi mormântul nou pe care îl pregătise pentru sine. Şi încă mulţi alţii care au plă­cut lui Dumnezeu de-a lungul istoriei Bisericii au fost bo­gaţi, şi cu toate acestea s-au mântuit şi au moştenit Îm­părăţia lui Dumnezeu, nefiind legaţi cu inima de averile lor pământeşti pe care le socoteau a fi praf şi cenuşă, ci nu­mai de Hristos.

Bogăţia nu este rea în sine, după cum nu este rău în sine nimic din ceea ce a zidit Dumnezeu. Rea este legarea omu­lui de bogăţii, de pământuri, de avere; rele sunt patimile pe care bogăţia le aduce cu sine şi le hrăneşte: curvia, lacomia, beţia, lăudăroşenia, deşertăciunea, mândria, dispreţul faţă de alţii, defăimarea sărmanilor, uitarea lui Dumnezeu şi toate celelalte ad infinitum, care toate sunt rele. Puţini sunt cei în stare să se împotrivească ispitei ascunse în bogăţie, să se ridice deasupra avuţiilor, să fie stăpâni slobozi iar nu robi legaţi.

Mai presus de toate, omului bogat îi vine greu să pos­tească, iar fără post nu este nici îmblânzirea trupului, nici smerenie, nici adevărată rugăciune. De aceea spune Dom­nul că este greu pentru un bogat să intre în împărăţia ceru­rilor. Dar nici nu spune că pentru sărac este uşor să intre. Sărăcia îşi are ispitele ei, la fel ca şi bogăţia. Bogatul se mântuieşte prin fapte de milostenie, ca şi prin smerenie, iar săracul prin multa răbdare şi nădejde în Dumnezeu. Nu va fi mântuire pentru bogatul împietrit şi mândru, nici pentru săracul care-şi pierde nădejdea în Dumnezeu şi-şi plânge soarta. În lumea aceasta nici bogăţia nici sărăcia nu sunt la întâmplare ci după preaînţeleapta lui Dumnezeu Pronie. Ar putea Dumnezeu într-o clipă să-i facă pe toţi oamenii deopotrivă de bogaţi, dar acest lucru este curată nebunie. Ar însemna ca oamenii să fie cu totul dezlegaţi unul de al­tul. Cine s-ar mai mântui atunci? Cum ar mai putea să se mântuie cineva? Pentru că oamenii se mântuiesc unii prin alţii. Bogatul e legat de sărac iar săracul de bogat; învăţatul de cel neştiutor iar neştiutorul de cel cu ştiinţă; cel sănătos de cel bolnav, iar bolnavul de cel teafăr. Jertfa materială se plăteşte cu aurul duhovnicesc, jertfa spirituală a cărturaru­lui se plăteşte cu monedă materială de cel neînvăţat. Ajutorul fizic pe care-l dă cel sănătos este plătit de cel bolnav cu monedă duhovnicească şi vice versa: jertfa duhovni­cească a bolnavului (care le aduce oamenilor aminte de Dumnezeu şi de Judecată) este plătită cu slujire fizică de către cel sănătos.

Toate se întreţes ca într-un covor multicolor. O lume într-o singură culoare ar orbi orice privire. Cum ar putea bo­gatul să-şi mântuiască sufletul prin milostenie şi să se scu­ture de mândrie şi împietrire, fără cel sărac? Şi cum ar putea săracul să-şi mântuie sufletul prin răbdare, îndurând, sau să şi-l piardă cârtind şi pizmuind, fără cel bogat? Cum să se mântuie neştiutorul, fără smerenie şi fără ascultare de cel în­văţat? Iar acesta cum să se mântuiască fără mila faţă de cel neştiutor şi fără stradanie întru folosul lui? Cum să nu se piardă amândoi, unul prin invidie şi sălbăticie iar altul prin dispreţ şi trufie? Fără cei în suferinţă, cum să-şi scape su­fletele cei sănătoşi arătându-le milă, îngrijindu-i şi rugându-se pentru ei? Iar arătându-se nepăsători faţă de cei bolnavi, părăsindu-i şi lăudându-se cu sănătatea lor, cum să nu se piardă cei teferi? Iar suferinzii, fără cei sănătoşi, cum şi-ar mântui sufletele lor prin supunere şi recunoştinţă, cum şi le-ar pierde pizmuind şi urând sănătatea altora?

Domnul l-a lăsat pe om să aleagă. Nu este om pe lume în faţa căruia să nu se deschidă două drumuri: al mântuirii şi al pierzaniei. În aceasta stă toată libertatea omului. Bogăţia poate mântui un om, şi îl poate pierde, după cum şi sărăcia poate mântui sau duce pe cineva la pierzare. La fel ştiinţa şi neştiinţa, boala şi sănătatea. Totul depinde de ceea ce omul alege. Hristos îi cheamă pe oameni la înţelegere, nu la silă. De aceea El nu îi porunceşte tânărului bogat: “să intri în viaţă!”, ci spune: De vrei să intri în viaţă. Nu îi porunceşte: “Fii desăvârşit!”, ci zice: Dacă voieşti să fii desăvârşit. Dacă vrei! Aşa vorbeşte Dumnezeu fiinţelor libere, cuvântătoare. Dumnezeu vrea ca toţi să meargă pe calea cea dreaptă, vrea ca toţi să se mântuiască, dar lucrul acesta înseamnă că omu­lui îi sta deschisă în faţă şi calea pierzării.

Şi iarăşi zic vouă, zice Domnul, că mai lesne este să treacă cămila prin urechile acului, decât să intre un bogat în Îm­părăţia lui Dumnezeu. Cuvântul “cămilă” nu însemna doar animalul, ci şi un odgon gros cu care se priponeau corăbiile în port ca să nu le ia vântul. Se pare că Domnul la acest odgon gros S-a gândit aici. Mai uşor trece funia cea mai groasă prin urechile acului decât intră un bogat în Împărăţia lui Dumnezeu. Aproape cu neputinţă, s-ar zice, şi chiar dacă nu cu totul, oricum foarte greu. Aceste cuvinte au fost rostite de însuşi Cel ce cunoaşte slăbiciunea firii omeneşti şi uşu­rinţa cu care sufletul se lasă ademenit de bogăţii, lipindu-se de pământ fără a se mai putea smulge vreodată.

Auzind, ucenicii s-au uimit foarte, zicând: Dar cine poate să se mântuiască? Dar de ce erau uimiţi ucenicii acum, ei care făcuseră ceea ce tânărul bogat nu fusese în stare să facă? Ei lăsaseră toate şi urmaseră lui Hristos. Înţeleptul Gură-de-Aur lămureşte în chip minunat: uceni­cii nu se temeau pentru ei înşişi, ci pentru ceilalţi, printre care se aflau mulţi bogaţi. De dragul altora s-au uimit uce­nicii de înfricoşătoarele cuvinte ale lui Hristos. Domnul i-a trimis în lume să mântuiască pe oameni. Dar ce să faci pen­tru atâta omenire bogată dacă e aproape cu neputinţă să in­tre bogaţii în împărăţia lui Dumnezeu? Grija pentru oa­meni le apăsa sufletul şi de aceea au întrebat: Dar cine poate să se mântuiască? De parcă ar fi fost ei mai milostivi decât Hristos! De parcă ar fi avut ei mai multă dragoste de oameni decât Hristos!

Dar Iisus, privind la ei, le-a zis: La oameni aceasta e cu neputinţă, la Dumnezeu însă toate sunt cu putinţă. Dom­nul nu s-a uitat numai la feţele lor, n-a privit doar în ochii lor ci chiar în adâncimile inimii lor – şi a citit în ele neştiinţa şi frica. Nu cunoşteau încă puterea lui Dumnezeu, de aceea se temeau de lucrurile lui Dumnezeu. Ceea ce la oameni nu se poate, se poate la Dumnezeu. Şi ce nu se poate la oa­meni? Sau, altfel spus, ce bine ar putea face oamenii fără ajutorul lui Dumnezeu? Nici unul. Fără Dumnezeu nu se mântuiesc nici săracii nici bogaţii. Fără Mine nu puteţi face nimic, a spus Domnul. Iar Apostolul Pavel, care murise sieşi şi trăia în Hristos, a întărit aceste cuvinte spunând: Toate le pot întru Hristos, Cel care mă întăreşte (Filipeni 4, 13). Harul Duhului Sfânt poate să încălzească până şi ini­ma celui mai bogat dintre bogaţi, să o dezlege de avuţiile sale, să o dezlipească de pământ şi să o ridice în calea mân­tuirii. La Dumnezeu toate sunt cu putinţă.

Dumnezeul nostru este atotputernic. Cuvântul Său cel tare a zidit lumea, mâna Sa cea tare ţine bolta cerească. El, Atotputernicul, cu adevărat poate să mântuiască pe cei ce caută mântuirea. Oricare ar fi aşezarea şi starea noastră pe pământ, oricare ar fi împrejurările vieţii noastre, Atotpu­ternicul poate să ne mântuiască. Dar nu numai că poate; vrea. Atotputernic şi milostiv e Dumnezeul nostru. Să ne grăbim a-I ieşi în întâmpinare, pentru că El ne cheamă, pentru că El ne aşteaptă. Se bucură împreună cu toţi sfinţii îngeri numai şi văzând că ne-am întors faţa spre El. Să ne întoarcem, O, să ne întoarcem la El, să alergăm spre patria noastră cea adevărată ca să-L întâlnim pe Dumnezeul nos­tru cel atotputernic şi bun. Să ne grăbim mai înainte ca moartea să ne bată în uşă şi să strige: “E prea târziu!” Slavă Dumnezeului nostru cel atotputernic şi milostiv, slavă Treimii Celei deofiinţă şi nedespărţită, Tatălui, Fiului şi Sfântului Duh, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

Din: Predici – Sf. Nicolae Velimirovici, Ed. Sophia, 2003