E medicamentul. Multă lume vede în canon un fel de act de terorism duhovnicesc. Şi am întâlnit chiar şi preoţi care aplică canoanele aşa, cu ghiotura, fără nici cel mai mic efort de discernământ duhovnicesc. Acum avem şi invenţii măreţe la capitolul acesta: călugări care dau 25 de Sfinte Masluri, că ăla e legat, 15 coţi de pânză pentru femeile care au făcut avort... Dacă se poate cumpăra pânza din magazinul unde părintele are o fină care e pusă şefă, atunci canonul e împlinit cu totul!... Nenorociri de genul acesta. Avem prăvilarii noştri, care inventează canoane şi acolo unde nu sunt.
Ei bine, în astfel de situaţii, astea nu pot fî socotite canoane serioase. Canon serios este, în primul rând, unul al restaurării persoanei, un canon al reactivării lui Hristos din om. De exemplu, mulţi preoţi se laudă: „Vai, eu îi opresc de la împărtăşanie!” Asta nu-i canon, asta este un eşec! Când opreşti oamenii de la împărtăşanie nu înseamnă că i-ai canonit. Eşti în plin eşec pastoral. Omul ăsta este exclus din Biserică. Noi nu folosim termeni foarte duri, noi n-avem, spre exemplu, excomunicarea, dar câtă vreme nu e in comunio, câtă vreme nu e în cuminecare, este ex-cuminecare. Nici nu ştiu ce-i mai rău: sa te excoumunice sau sa te ex-cuminece Biserica. Deci scoaterea din cuminecare înseamnă, de fapt, ruperea de vibraţia vie a Bisericii lui Hristos. Unii chiar o fac cu o duritate deosebită şi se dau rotunzi: „Dom’ne, i-am oprit pe ăia, eu nu las aia, nu iert aia...” Nu tu eşti pus să ierţi! Până la urmă Hristos poate ierta, în afara aerelor tale de neiertător. Poate să-l ierte pe unul şi să-l omoare în faţa ochilor tăi şi tu să-ţi dai seama că ai gafat fundamental!
Acum câţiva ani, împreună cu părinţii de la facultate, analizam cazul unui preot ajuns în spital duhovnic - a şi fost la televizor - şi care îi dădea unuia, săracul, pe fază finală de cancer, să bată metanii la canon. Te-apucâ răul când îţi dai seama că un astfel de preot nu poate pricepe lucrurile acestea, absolut elementare! Revin la acest exemplu pentru că pe mine m-a speriat foarte tare; eram chiar la începutul preoţiei. Stările acestea de boală îndelungată, sau starea de însărcinare a femeilor, de pildă, sunt stări de har. Adică acolo se suspendă pentru o vreme canoanele şi legea aceasta, stricteţea absolută, pentru că întâlnirea cu moartea te face eliberat de canoanele pe care, până la urmă, le-am concrescut în Biserică, şi te pun direct înaintea lui Dumnezeu. Unui om care a fost muribund, care a fost în comă - eu am trăit astfel de momente -, trebuie să îi administrezi cu totul altfel canoanele. M-am dus la unul care era foarte bolnav, în comă, pe care n-am putut să-l împărtăşesc.
Canoanele chiar îmi spun să nu fac asta neapărat, de aceea i-am atins doar împărtăşania de buze; i-am rostit rugăciunea, l-am uns cu untdelemn sfinţit înainte, în Taina Sfântului Maslu, am plâns la capul lui, iar omul, când şi-a revenit, trecut prin moarte, primul lucru pe care şi l-a amintit a fost: „preotul ăla care a plâns că n-a putut să mă împărtăşească...” Dacă nu plângi cu muribundul, nu poţi împărtăşi muribundul! Dumnezeu îţi dă această carismă, de a scoate din limita morţii pe foarte mulţi, numai în momentul când tu împreunâ-pătimeşti cu ei asupra împreună-pătimirii lui Hristos cu ei. Or, lucrurile acestea nu sunt aşa de uşoare cum par la prima vedere. Revin, nu cred că Hristos este pompierul de serviciu! El este însuşi Focul, adică El poate să mistuiască, să aprindă şi să menţină vie o întreagă lucrare duhovnicească legată de om.
După îndeplinirea acestui canon de pocăinţă, urmează dezlegarea sau iertarea păcatelor. Părinte, ce simţiţi efectiv când daţi această dezlegare de păcate?
Pot să spun ce simt efectiv când primesc această dezlegare de păcate. Eu cred că nu există bucurie mai profundă în viaţa mea decât atunci când sunt dezlegat de păcatele pe care le-am săvârşit. E bucuria de a mă întâlni cu Hristos curat - nu foarte curat, pentru că niciodată nu reuşesc să arunc toată zgura din furnal -- şi de a şti că în momentul în care eu scot din mine zgura, pot să-i ajut şi pe alţii să scoată zgura. Ispita cea mai mare pe care ţi-o conferă preoţia constă în două lucruri. Primul: atunci când eşti duhovnic, să ai senzaţia că de tine depinde iertarea oamenilor (şi nu este întotdeauna aşa). Şi al doilea: să uiţi să te spovedeşti şi tu duhovnicului tău, pentru a-i putea ajuta pe ceilalţi. Niciodată, niciodată, în nicio situaţie, un preot care nu poartă grijă de viaţa lui duhovnicească nu poate să-i ajute pe ceilalţi să poarte grijă de viaţa lor duhovnicească! E cazul şi unor bătrâni de prin Biserică, care dacă nu se curăţă ei, să nu-şi închipuie că vor deveni izvoare curate. Ferească Dumnezeu! Că apa sălcie şi neagră şi grea întotdeauna pândeşte de departe drumeţii pe calea mântuirii. Fântâna cu ghizdurile aurii nu întotdeauna poartă în sine apa cristalină.
Mie mi se întâmplă, ca preot (ştiţi, acolo, sub epitrahil, nu aşteaptă omul de la tine răspunsuri de genul: stai să văd ce zice cutare sau cutare alineat din manualul meu de nu ştiu care materie; semeni cu medicul curant, că nici medicul nu-şi permite să ia agenda medicală de fiecare dată în mână să vadă: Boala asta ce el Ce medicament merge?), să constat, mai bine ca oricând, că omul n-are timp să stea ca să speculezi tu metafizică, să-i citezi prea des din Scriptură... Noi prea des cităm şi facem uz incorect de Scriptură, de Sfinţii Părinţi, citând din abundenţă, aşa cum face judecătorul, din nu ştiu care cod de procedură, termeni legali, dar prin aceasta nu neapărat morali... Nu-i chiar aşa! Lucrurile acestea trebuie să le ştii tu foarte bine, ca preot, pentru ca să poţi găsi soluţia şi să poţi introduce soluţia între cei doi parametri: evanghelici şi patristici. Dar, în acelaşi timp, trebuie să ai o bună cunoaştere a penitentului pe care-l ai în faţa ta şi, în primul rând, a sufletului celui pe care-l ai înaintea ta. Altfel Hristos ar fi lăsat un sistem de robotică penitenţială cu tot felul de alcătuiri intelectualiste, cu harduri de programe din care să emane iertarea.
Ei bine, nu este cazul ca mireanul să-şi asume responsabilităţi pe care le are doar duhovnicul. Eu cunosc cazuri în care s-a indicat cine cu cine se căsătoreşte, cine cu cine nu se căsătoreşte, cine-i bun de preoţie, cine nu-i bun de preoţie... Aere de genul acesta, duhovniceşti, nu sunt îngăduite în Biserică. In Biserică, lucrurile sunt un pic altfel construite. Pentru ca să putem face lucruri bune, ne sfătuim împreună, construim împreună, dar cel care trage concluzia finală este EIristos, printr-unul dintre cei pe care îi trimite în astfel de misiuni. Unghia de la degetul mic al piciorului nu poate fi creier, concomitent! Ea are un loc al ei, piciorul se bazează pe ea, creierul stă în picioare pentru că degetul ăla e construit pentru punctul trupesc de acolo.
Când începi să schimbi funcţiile în Biserică şi începi să te dai cap, când tu eşti genunchi, riscurile sunt foarte grave! Or, dezarticularea spovedaniei vine din această confuzie de lucruri pe care le avem de împlinit, fiecare în punctul nodal în care Hristos ne-a aşezat. Nu este îngăduit nimănui, în niciun caz, să sfătuiască în lucrurile în care nu s-a crescut să sfătuiască. Nu poţi să dai la 80 de ani soluţii unei familii care are 30 de ani, doar pentru că tu, în experienţa ta particulară, ai trăit aşa! Poţi să exemplifici, să Ie spui, să sfatuieşti, dar în niciun caz nu poţi să impui modelul tău celorlalţi. Fiecare familie se zideşte, se construieşte, concreşte în Hristos, în limita pe care Dumnezeu o îngăduie şi, în general, e bine să funcţionăm aşa, în modele alternative. Poate n-ar fi rău să spunem că nici cei tineri n-ar trebui să dea totdeauna soluţii imediat. Tinereţea este grabnică, vălurită, iute de picior, soluţiile tinerilor sunt un pic şchioape de conştiinţa trăită câteodată, dar mie-mi par uneori mult mai fezabile decât celelalte.
Extras din Pr.Constantin Necula, Porţile Cerului Editura: Agnos 2013
