In definitiv, iubirea nu este ceva care se adresează în mod exclusiv persoanei umane, ci ţine de o anumită stare sau dispoziţie de viaţă. Nu poţi fi cu adevărat afectuos faţă de semenul tău dacă nu iubeşti în general toată creaţia. Dragostea adevărată nu are legătură cu animalitatea. Ea nu înseamnă cucerire, posedarea celuilalt, ci o permanentă căutare. Socrate ne spune acelaşi lucru în Banchetul: „Simţi dragostea pentru acela care nu este încă la dispoziţia ta şi nici în posesia ta”.
Când ajungem să-l facem pe celălalt proprietatea noastră, am încetat să-l mai căutăm şi să mai încercăm să-l întâlnim cu adevărat. Suntem chemaţi neîncetat să-l întâlnim pe cel de lângă noi ca persoană, tot mai profund şi mai în adevăr. Când simţim deja că-l cucerim, dragostea noastră pentru el a încetat. Pentru ca dragostea să supravieţuiască, trebuie să existe ceva care îi lipseşte şi pe care îl caută cu asiduitate. Celălalt ca persoană are întotdeauna ceva care nouă ne lipseşte şi pe care merită să-l căutăm la el.
Părintele Filothei Faros, Manual de iubire – Firea dragostei, traducere de Ovidiu Lăzărescu, Editura Egumeniţa, Galaţi, 2005, p. 47
