Iarăşi a venit vremea să vin mai aproape şi să mă unesc cu Tine, eu, cel necurat cu inima. Iarăşi a venit vremea ca vasul cel spurcat să primească Mărgăritarul cel de mult preţ, care sfinţeşte pe cei ce-L sfinţesc şi binecuvântează pe cei ce-L slăvesc.
Frică şi ruşine mă cuprinde, Doamne, căci n-am haină de nuntă şi mă tem să nu fiu scos afară. Frică – pentru că ştiu că eşti Foc mistuitor care arzi pe cei nevrednici şi pentru că ştiu că pedepseşti pe cei leneşi şi vicleni, care nu vor să se trudească şi să înmulţească talantul Tău şi mă tem să nu chem asupra mea pedeapsa şi mânia Ta.
Ştiu, Doamne, că Tu nu pedepseşti întocmai cum noi pedepsim şi Te mânii nu cum noi ne mâniem, ci ai căi nemărturisite de noi, căci de Te vei uita la fărădelegi, Doamne, Doamne, cine va suferi, că la Tine este milostivirea.
Mai ştiu că n-ai venit să pedepseşti sau să judeci lumea, ci ca lumea să se mântuiască prin Tine. Pedeapsa Ta constă în împietrirea de inimă pe care o slobozi pentru lepădarea de cele cereşti şi tinderea spre cele pământeşti, deşarte şi trecătoare, şi îndrăcirea de patimi pe care le caută şi le doreşte sufletul nostru. Şi aş mai spune că este ceva mai mult decât aceasta.
David, când fiul său Avesalom a început să se răzvrătească împotriva tatălui său, nu l-a lipsit de cinstea de fiu de împărat. Nu l-a pedepsit cu bătaia, nu l-a lipsit de slugile care-i slujeau şi de desfătările în care petrecea, dar i-a hotărât una şi cea mai importantă pedeapsă – să nu vadă faţa împăratului trei ani – ceea ce era mai grozavă decât toate.
Aşa şi acum Tu, Doamne, nu ne pedepseşti cu toate acestea, ci cu lipsa de ajutorul Tău când ne îneacă marea vieţii, cu lipsa de mângâiere când amărăciunea păcatului şi urmările lui umple sufletul nostru.
Eu nu mă rog şi nu cer să mă ocolească pedeapsa Ta, pentru că ştiu că merit de mii de ori mânia Ta, ci mă rog să nu mă lipseşti de ajutorul Tău, până când vor trece aceşti „trei ani” ai mei…
Deseori Te văd întins pe Cruce pentru păcatele mele, îţi văd mâinile şi picioarele pironite pentru mâinile şi picioarele mele, care fac fărădelegi şi care duc calea păcatului. Îţi văd coasta, de unde a izvorât mântuirea sufletului meu, împunsă pentru împietrirea inimii ce o am, capul plecat şi încununat cu spini pentru semeţia cugetului şi mulţimea necurăţiilor ce le săvârşesc în minte şi cu fapta, şi văzându-le sufletul meu, porneşte spre Tine, nu ca să Te plângă pe Tine, ci mai degrab pe sine şi faptele săvârşite.
Dar mai grozav şi mai înfricoşător este, Doamne, că văzându-Te pe Cruce în chinuri mari, în loc să se cutremure, mintea mea se întoarce înapoi, ca să nu Te vadă, pentru ca mai uşor, adică fără mustrare, să săvârşească nelegiuire şi să plătească dajdie diavolului. Şi uit de setea care ai avut-o pentru mântuirea mea.
Cândva ai amintit apostolilor Tăi despre împlinirea cuvintelor scrise despre Tine: „Bate-voi păstorul şi se va risipi turma”, spunându-le că toţi se vor lepăda de Tine în noaptea aceasta. Petru, însă, a zis: „Chiar de se vor lepăda toţi, eu însă nu. Cu Tine sunt gata şi la moarte. – Amin, Amin zic ţie: Mai înainte de a cânta cocoşul de două ori, de trei ori te vei lepăda de mine.”
O, dacă ar fi ca la fiecare faptă omul să ceară ajutorul Tău, dacă ar ţine sfânta Ta smerenie, dacă ar lepăda încrederea în puterile sale, care este ca o umbră, de câte căderi şi poticniri ar fi slobod, a câtor daruri ar fi moştenitor, a câtor învieri ar fi părtaş?
Dar ce să spun despre Petru, Doamne, căci el numai de trei ori s-a lepădat şi ieşind afară a plâns cu amar; eu, însă, în toată ziua mă lepăd de Tine şi nici zare de pocăinţă şi înfrângere nu-i în mine. Mi-aduc aminte de acele zile, când am pus făgăduinţele mele înaintea Ta. Cu câtă râvnă şi dragoste am pus hotărârile mele şi numai acum înţeleg că râvna şi dragostea mea erau ca ale lui Petru, lipsite de smerenie, cu încredere în sine şi în puterile proprii.
Cât dispreţ faţă de cei ce mă înconjurau, câte iluzii aveam despre viaţa ce mă aştepta, care mă amăgea şi-mi promitea „multe şi mărunte”. Câtă înălţare aveam, care mereu îmi zicea, asemănându-se cu cei ce au mers împotriva Ta: „Noi vom merge pe altă cale.” De aceea şi s-a ruinat casa mea, pentru că am pus temelia pe nisipul cugetării lumeşti.
De câte ori mă ruşinez să Te mărturisesc prin faptele mele, de câte ori mă ruşinez să opresc pe cei ce iau numele Tău în deşert şi-L hulesc, de câte ori spun cu gândul şi cu fapta: „Nu ştiu ce zici…”
De câte ori eu, cel ce credeam că mă răstignesc lumii din dragoste pentru Tine, strig în gura mare prin faptele mele: „Nu cunosc pe omul acesta! Jur, nu-L cunosc!..”
Şi după strigăt aud glasul conştiinţei care mă trezeşte din somnul ce m-a cuprins şi din nălucirile de care este plină viaţa mea. Fiul Omului, însă, merge după cum este scris… Şi nu-mi rămâne nimic altceva decât să plâng şi să plâng cu amar…
Oare de ce, Doamne, mă răneşte dragostea Ta atunci când săvârşesc păcatul sau după săvârşire şi eu suspin după Tine? (Să nu se mânie Dreptatea cea veşnică când voi cugeta acestea pentru că ştiu că neurmate sunt căile Domnului meu.) Oare numai pentru ca să mă înveţi pocăinţa?
Aş zice mai bine că nu dragostea, ci dorul de Tine mă copleşeşte. Dorul care apare după depărtarea de Tine, mă sileşte să-Ţi vorbesc, să strig, să Te caut şi găsindu-Te să Te laud.
Să Te laude, Doamne, sufletul meu, să Te laude în taină, în adâncul inimii, să mărească lucrurile Tale cele slăvite, care le lucrezi întru mine. Dă-mi, Doamne, să-Ţi înalţ rugăciune şi mulţumire şi slavoslovie pururea Ţie, Celui ce smereşti sufletul meu, Celui ce nu m-ai uitat din pântecele maicii mele, Celui ce ştii adâncurile sufletului meu şi-mi împlineşti dorinţele înainte de a le cere eu, Celui ce, Dumnezeu fiind, Te smereşti ca să mă înalţi la cele de care m-am lepădat…
Şi, spunând acestea, aud mustrarea pe care ai rostit-o prin gura lui David care zice: „Iar păcătosului i-a zis Dumnezeu: pentru ce tu povesteşti dreptăţile mele, şi iei aşezământul de lege prin gura ta; iar tu ai urât învăţătura şi ai lepădat cuvintele mele înapoi?”
Acestea mă fac să roşesc şi să tac. Cândva, atingându-Te de sufletul meu, am crezut că am găsit o comoară pe care nimeni nu mi-o poate lua. Săltam de bucurie şi cu încredere mare în sine că am căpătat Ceva. Acum, însă, văd că singur mă lepăd de dânsa şi mă duc în ţara îndepărtată, ţara întunecată a păcatului…
Mă lepăd de Tine, Dumnezeule, Mântuitorul meu, schimb dulceaţa Duhului Tău cu amărăciunea înşelătoare a păcatului. Nu mă lăsa în mâinile vrăjmaşilor mei, Dumnezeul meu, nu lua aminte la gândurile mele păcătoase, nu mă lăsa în voia minţii mele nestatornice.
Oare pentru ce, Doamne, sufletul meu se leapădă atât de repede de Tine? Pentru ce deseori caut mângâiere în altă parte şi nu în Tine? Pentru ce mă alipesc atât de repede de cele trecătoare? Oare n-ai venit să mă cauţi pe mine, cel pierdut? Au nu la Tine sunt toate darurile Duhului Sfânt? Au nu Tu eşti Liniştea, Pacea, Mângâierea, Smerenia, Curăţia, Bogăţia, Viaţa Veşnică?
Pentru ce dar mă îndărătnicesc aşa de tare? Desigur, pun aceste întrebări nu ca să-mi răspunzi, căci eu ştiu răspunsul, ci vreau să-mi arăt mai deplin răutăţile mele, vreau să-Ţi arăt Ţie şi tuturor că păcatul trăieşte în mine. Oare ce nebunie poate fi mai mare ca aceasta?
Arhim. Augustin Zaboroşciuc Ca pe smochinul cel neroditor să nu mă tai,Mântuitorule! Editura „Cu drag”, 2011
