Nimeni nu știe, mai bine decât emigranții, ce înseamnă singurătatea. Te hotărăști să pleci și după o ultimă bere cu prietenii din copilărie și un rămas bun de la familie, pornești spre o lume complet străină. O mare de oameni în care nu cunoști pe nimeni.
De la bun început, trăiești senzația constantă că ai uitat, sau ai pierdut ceva. Îți verifici mereu actele, portofelul și micul bagaj, dar nu lipsește nimic. Apoi realizezi: i-ai „ uitat” pe toți acasă! Ai pierdut toți oamenii din viața ta! Nu mai ai pe nimeni. Nici mama prea protectoare, nici soacra prea cicălitoare, nici bunica prea binevoitoare, care continuă să-ți tricoteze căciuli și fulare, nici vecina de la doi care insistă să îți aducă prăjituri cu cremă, chiar și când ești la dietă. Îți spui, totuși, că e ok. Oricum, vei sta doar un an și apoi te întorci acasă.
Apoi anii trec. Îți formezi propria familie și te axezi pe ea. Grație tehnologiei, continui și să comunici zilnic cu familia și cu prietenii de acasă, nu să îi vezi doar după 20 de ani, ca la „ Surprize, surprize”. În concedii, când mergi acasă, toată lumea te așteaptă cu drag și cu masa plină, iar la tine în oraș toată lumea te cunoaște, te salută și își amintește de tine. O dată pe an, încetezi astfel să te mai simți invizibil.
Dar apoi, invariabil, te întorci în Străinezia, unde, cu capacitatea de adaptare aproape cameleonică specifică poporului tău, faci și tu ca toată lumea de acolo. Îți îmbraci dimineața surâsul comercial sau vreo ” poker face” și pui întrebarea „ Ce mai faci?” – mereu cu ochii pe ceas și cu speranța să nu capeți vreun răspuns prea elaborat – unor oameni care se simt la fel de invizibili ca tine. Nu mai ai timp pentru nimeni. Ai umplut golurile cu servicii, cursuri de calificare, probleme și ambiții personale.
Când ai copii mici, devii o vreme vizibil. Bebelușii atrag conversațiile amabile ca un magnet. Apoi cresc, ajung la vârsta buclucașă, sau, mai grav, adolescenți și încep să aibă efectul opus. Poți să te consideri zonă contaminată radioactiv. Mai ai doar conversații meteorice cu alți părinți, care de obicei se reduc la mirarea lor despre cât de bine vorbește copilul tău limba țării respective, urmată de întrebarea, inevitabilă, dacă vorbește la fel de bine și limba maternă. Cam ce-ai putea răspunde? „ Nuuu, l-am învățat klingoniana, ca să fie mai interesant!”
La fel, devii cât de cât vizibil, dacă ai câine. Te întâlnești ani de zile, la plimbare, cu aceleași persoane, despre care nu ai nici cea mai vagă idee cum se cheamă, dar știi totul despre câinii lor și ei despre al tău.
Există însă și o parte bună. Dacă ți-ai găsit jumătatea, șansele să rămâi cu ea cresc simțitor, pentru că străinătatea e ca o probă de foc în orice căsnicie. Ce nu destramă, întărește, iar rata divorțurilor pare să fie mai mică printre românii plecați, decât cea din majoritatea țărilor în care se află.
Și anii continuă să treacă. Acum, când mergi în România, nu mai cunoști aproape pe nimeni. Generațiile s-au schimbat, prietenii din copilărie s-au mutat, mama, soacra și bunica au ajuns fotografii pe noptiera ta, iar vecina de la doi o fi ajuns și ea fotografie pe noptiera cuiva. Și tot acum, când spui că te întorci „ acasă”, începe să însemne acasă la tine, în Străinezia.
Dar, dacă în tot acest timp, te oprești o clipă, încetezi să mai glorifici lipsa de timp și îți revizuiești puțin ambițiile personale, ajungi să afli ceva. Singurătatea e o „ boală” de care te vindeci doar când începi să îi tratezi pe alții de ea, cu cel mai eficient remediu care poate exista: timpul tău. Chiar dacă nu te pricepi să faci o prăjitură cu cremă atât de bună ca vecina de la doi, iar de tricotat nu are rost, sunt atâtea feluri în care poți dărui timpul tău cuiva. Cui? Acelor oameni care până nu demult erau la fel de invizibili pentru tine, cum erai și tu pentru ei. Iar timpul tău e magic. Cu cât îl dăruiești mai mult, cu atât ai mai mult.
Da, timpul va face și din noi, cândva, fotografii pe noptiera cuiva. Dar, până atunci, mai avem atâta timp de dat și atâtea singurătăți de vindecat!
