Cuvântul Preafericirii Sale Kiril, Patriarhul Moscovei şi al Întregii Rusii, la Şedinţa Solemnă a Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Române din 28 octombrie 2017:
Preafericirea Voastră,
Preafericite Părinte Daniel, Patriarhul Bisericii Ortodoxe Române,
Preafericirile Voastre, Înaltpreasfinţiile şi Preasfinţiile Voastre, mult stimaţi arhipăstori,
Am primit cu bucurie invitaţia călduroasă de a vizita Biserica Ortodoxă Română pentru a fi părtaş la festivităţile prilejuite de împlinirea a 10 ani de la Întronizarea Preafericrii Voastre şi de a lua cuvântul în faţa confraţilor arhierei la o şedinţă a Sfântului Sinod.
Vă sunt recunoscător pentru propunerea de a vorbi pe tema mărturisirii credinţei ortodoxe în sistemul de stat ateu. Sunt ferm convins că avem nevoie de o studiere mai aprofundată şi completă a istoriei vieţii poporului lui Dumnezeu în epoca totalitarismului şi de discuţii privind experienţa acumulată de Biserica Ortodoxă în anii de prigoană.
La fel cum s-a întâmplat cu mulţi ierarhi ortodocşi din generaţia mea, Domnul mi-a hărăzit să particip direct şi să fiu martor al evenimentelor din acea epocă. Experienţa existenţei Bisericii în acei ani este şi parte din propria mea experienţă duhovnicească. Cred că înţelegerea unei astfel acestei experienţe este foarte importanţă şi pentru generaţia de astăzi a slujitorilor Bisericii şi va avea aceeaşi importanţă pentru cei care vor urma în locul nostru.
Anul acesta se împlinesc 100 de ani de la începutul evenimentelor revoluţionare din Rusia şi de la prigoana care a urmat acestora. În Biserica noastră această dată memorabilă se constituie într-un ocazie de a înţelege drumul ei spiritual din ultimul secol, precum şi jertfa noilor martiri şi mărturisitori ai Rusiei. Ştiu că şi în Biserica Română acest an este declarat anul comemorativ al tuturor celor care au suferit din cauza puterii ateiste.
Secolul XX a fost o epocă dificilă pentru Ortodoxia din întreaga lume. Mulţi fraţi ai noştri au fost nevoiţi să treacă prin coşmarul catastrofei din Asia Mică. Bisericile Ortodoxe din Europa de Est au fost suspuse unei altfel de încercări şi anume prigoanei din partea ateismului militant.
În anul 2011 această temă a fost în centrul atenţiei participanţilor la Întâlnirea Întâistătătorilor şi reprezentanţilor Bisericilor Ortodoxe Rusă, Georgiană, Română, Bulgară, Polonă, precum şi a Bisericii Ortodoxe din Ţinuturile Cehe şi din Slovacia. La finalul discuţiilor a fost semnat un comunicat în care era scris că Biserica ţine minte prigoana suferită şi preţuieşte libertatea dobândită.
În vremea totalitarismului fiecare Biserică a rezistat în felul său în faţa presiunilor ateismului de stat şi a luptat pentru păstrarea Sfintei Ortodoxii. Comuniunea frăţească dintre noi în acei ani grei ne-a ajutat să rezistăm în faţa prigonitorilor, să păstrăm credinţa strămoşească şi originalitatea naţională a tradiţiilor noastre culturale.
Greutăţile prin care au trecut Bisericile, suferinţele mărturisitorilor şi sângele martirilor credinţei reprezintă astăzi ofranda noastră comună, aportul popoarelor noastre la comoara de sfinţenie a Ortodoxiei mondiale.
În veacul al XX-lea Biserica Ortodoxă Rusă şi popoarele pe care le păstorea au suferit din partea ateilor militanţi o prigoană extrem de crudă şi nemaiîntâlnită în istorie.
Sute de mii de creştini ortodocşi – ierarhi, clerici, monahi şi mireni – au fost arestaţi sub diferite pretexte. Mulţi dintre aceştia au fost executaţi, adesea fără niciun fel de proces care să-i condamne.
Prima crimă a unui cleric a avut loc la câteva zile după lovitura de stat din octombrie 1917. Atunci, la Ţarskoe Selo, a fost împuşcat protopresbiterul Ioan Kociurov. El a devenit primul neomartir care a suferit din cauza prigonitorilor. La scurt timp după aceea, prigoana împotriva credincioşilor a dobândit un caracter sistematic şi de masă.
Într-o scrisoare secretă din 19 martie 1922, adresată membrilor Biroului politic, Lenin scria următoarele: „Confiscarea valorilor, îndeosebi de la lavrele cele mai bogate, de la mănăstiri şi biserici trebuie făcută cu determinare nemiloasă, fără a ne opri de la ceva şi în cel mai scurt timp. Dacă vom reuşi să împuşcăm cât mai mulţi reprezentanţi ai burgheziei reacţionare şi ai clerului reacţionar va fi cu atât mai bine. Chiar acum trebuie pus la punct acest public pentru ca în următoarele decenii nici măcar să nu îndrăzenească a se gândi să opună în vreun fel rezistenţă”
În 1918 a început închiderea mănăstirilor şi a bisericilor parohiale. La 1 ianuarie 1930 în Moscova mai erau deschise doar 224 de biserici, iar în 1932 – 87. În 1931 a fost demolată prin dinamitare catedrala Hristos Mântuitorul din Moscova. În anul 1928 Biserica Ortodoxă Rusă avea peste 30 mii de parohii Peste tot erau închise biserici şi înflorea propaganda înjositoare şi batjocoritoare la adresa Bisericii.
Astfel, dacă în 1928 au fost închise 534 biserici, în 1929 au fost închise 1119. În anii 1930 în toată ţara numărul anual al bisericilor închise depăşea o mie. În 1939 în întreaga ţară rămăseseră deschise doar 100 de biserici din cele 60 de mii, câte erau în 1917.
În Rusia au încetat atunci să mai bată clopotele. Oraşele ruseşti, înfrumuseţate până odinioară de turlele şi crucile aurite ale bisericilor se schimbaseră total, pentru că majoritatea bisericilor fuseseră demolate, iar de pe cele rămase fuseseră scoase crucile, interiorul fiind golit de sfintele vase, de icoane, de veşminte şi de alte obiecte valoaroase.
Tot ceea timp de secole fusese donat şi lăsat de oamenii evlavioşi în biserici a fost atunci distrus fără milă şi furat. Doar o mică parte din această bogăţie culturală a fost păstrată în muzee.
În lupta sa împotriva Bisericii, puterea bolşevică încerca s-o slăbească din interior, provocând schisme, dintre care cea mai gravă a fost cea din anii 1920 numită a „inovatorilor” sau a aşa zisei „Biserici vii”. În această situaţie, pentru Biserica Rusă era foarte importantă manifestarea solidarităţii din partea Bisericilor Ortodoxe Surori.
Astfel, în anul 1930, în cadrul unei şedinţe a Comisiei interortodoxe pregătitoare a Sinodului Panortodox, drept răspuns la propunerea de a invita „inovatorii” în cadrul comisiei, reprezentantul Bisericii Române, episcopul vicar Tit Târgovişteanul, a declarat: „Noi ştim sigur că aşa numita „Biserică vie” nu este ortodoxă şi chiar dacă reprezentanţii acesteia ar putea veni aici, ei ar trebui să fie nu în rândul nostru, ci ca parte acuzată”.
În paralel cu desfiinţarea claselor din societatea rusă, sub pretextul industrializării şi al colectivizării, se desfăşura şi un amplu proces de luptă pentru dezrădăcinarea religiei din viaţa societăţii sovietice. În ţară a fost atunci înfiinţată „Uniunea Ateilor din URSS”. Activiştii comiteau acte de huliganism în timpul slujbelor, atacau clericii şi credincioşii, răspândeau minciuni şi creau în societate o atmosferă de suspiciune şi intoleranţă la adresa Bisericii.
Puterea sovietică şi-a propus să eradicheze analfabetismul, dar odată cu introducerea învăţământului primar obligatoriu generaţia de copii sovietici din şcoli era învăţată să urască religia şi să fie intolerantă la adresa persoanelor credincioase. Copiii ai căror părinţi erau pătrunşi de propaganda ateistă erau înscrişi în organizaţiile de copii ale „tinerilor atei”. Cei care nu se aliniau propagandei ateiste erau înjosiţi, fiind arătaţi ca exemple negative în primele pagini ale ziarelor.
În arhiva mea personală s-a păstrat o ediţie din 19 mai anul 12 (se are în vedere anul 1929, noua eră fiind calculată de la revoluţia din octombrie) a ziarului „Ateul”, editată de organul oficial al „Uniunii centrale a ateilor din URSS”. Articolul de pe prima pagină este intitulat „Copiii mecanicului Gundeaev”. Acolo se spun următoarele: „La şcoală aceşti copii se poartă urât. Le povestesc altor copii despre sfinţi. Chiulesc de la orele de etică şi comportament în societate. Am încercat să-i întrebăm de ce fac aşa ceva, iar ei ne-au răspuns: „Noi ştim că puterea se va schimba în curând”
Articolul se încheie cu următoarele cuvinte: „Trebuie să ne punem întrebarea dacă are rost să instruim astfel de elemente în şcoala sovietică, iar sindicatul să verifice ce fel de om este mecanicul de tren Gundeaev”. Urmează apoi semnătura autorului articolului: Cor. (corespondent extern).
În articol era vorba de bunicul meu Vasili Gundeaev, care lucra în anii 1920 la căile ferate şi aşa îşi întreţinea familia. Când a apărut articolul în ziar bunicul fusese deja „verificat”, pentru că în luna mai a anului 1920 el a ajuns în lagărul de concentrare de la Solovki. Au urmat apoi ani lungi de închisoare şi exiluri. Cu toate că a trăit în condiţii dintre cele mai grele, bunicul meu a rămas în viaţă, iar în anul morţii lui Stalin (1953), la vârsta de 71 de ani, a devenit preot.
Tatăl meu era deja preot. El a fost unul dintre copiii despre care scria articolul din ziarul „Ateul”. A trecut şi el prin lagărele de concentrare staliniste din anii 1930, însă a reuşit să supravieţuiască.
În anii ‘30 numărul victimelor represaliilor în rândul clericilor ajungea la zeci de mii, iar cel al credincioşilor mireni la sute de mii. Statisticile care vorbesc despre condamnarea slujitorilor Bisericii la „măsura extremă a protecţiei sociale”, cum era în mod foarte cinic numită condamnarea la moarte, sunt impresionante.
În anul 1937, conform datelor publicate acum în statisticile NKVD, au fost arestaţi 33.382 de „slujitori ai cultului”, iar în 1938, pentru „contrarevoluţia sectantă-bisericească” au fost închise 13.438 persoane. În 1937, din numărul total de condamnări, 44% au fost condamnări la moarte, iar în 1938 numărul condamnărilor la moarte a ajuns la 59%.
În anul 1939 mai erau în libertate doar patru arhierei care conduceau eparhii, dar şi aceea erau urmăriţi pentru că aveau deja dosar fabricat ca să fie arestaţi. Mii de clerici ai Bisericii Ortodoxe Ruse au trecut atunci prin lagărele de concentrare, închisori şi exil.
Catalogată de propaganda oficială ca „rămăşiţă a trecutului”, înjosită şi delapidată, Biserica Ortodoxă Rusă rămânea în continuare obiectul urii ateilor care simţeau în ea un concurent serios care putea influenţa minţile şi inimile locuitorilor ţării. Ideologii antireligioşi care pregăteau materiale şi programe pentru „cincinalurile ateiste” promiteau lăudându-se că la 1 mai 1937 „numele lui dumnezeu trebuie să fie uitat în tot teritoriul ţării”.
Totuşi, indiferent de propaganda vocală a ateismului, indiferent de represalii, precum şi de închiderea în masă sau distrugerea bisericilor, recensământul populaţiei din 1937 a arătat că majoritatea locuitorilor Uniunii Sovietice încă se mai considerau credincioşi. Astfel, s-au declarat credincioase 55,3 milioane de persoane, respectiv 56,7% dintre respondenţii cu o vârstă mai mare de 16 ani.
În anii Marelui război pentru apărarea Patriei prigoana împotriva Bisericii Ortodoxe Ruse a fost mai mică pentru o perioadă. Cu permisiunea autorităţilor de stat, în 1943 s-a desfăşurat un Sinod electiv care l-a ales pe patriarhul Serghie al Moscovei şi al Întregii Rusii. În întreaga ţară a început atunci un proces de deschidere treptată a bisericilor şi mănăstirilor. „Uniunea ateilor” a fost desfiinţată. Şi-a încetat existenţa tot atunci şi aşa numita „biserică vie”.
Numai că perioada de normalizare a relaţiilor dintre Biserică şi Stat a fost scurtă. În a doua jumătate a anilor 1950, în URSS a început o nouă prigoană împotriva Bisericii. Propaganda antireligioasă s-a intensificat brusc şi a dobândit un caracter extrem de agresiv. Au fost create condiţiile oprimării şi eliminării din societatea sovietică a credincioşilor. Din nou au început să fie închise sfintele locaşuri, iar viaţa internă a Bisericii a fost supusă unui control aspru din partea Statului.
În viaţa societăţii sovietice s-a întors atunci discriminarea sistematică a creştinilor ortodocşi şi presiunea directă asupra Bisericii. Miliţia şi organele de securitate efectuau controale sistematice în biserici şi de multe ori nu le permiteau credincioşilor să intre în acestea.
Participarea la slujbe a început să comporte riscuri nu doar în carieră, ci şi în ceea ce privea bunăstarea elementară a vieţii cetăţeanului sovietic. Credincioşii erau împiedicaţi să urmeze cursurile învăţământului superior, iar persoanele care absolviseră o facultate nu aveau voie să se înscrie la şcolile teologice ale Bisericii Ortodoxe Ruse.
Au început din nou să fie difuzate formulele aproape uitate ale Uniunii ateilor. Astfel, în 1961, liderul sovietic Hruşciov a promis personal că în 1980 îl va arăta la televizor pe „ultimul popă”.
Intensificarea politicii antireligioase părea atunci mai greu de suportat psihologic decât prigoana anilor dinaintea războiului. În anii „cincinalelor ateiste” milioane de persoane fuseseră prigonite nu doar pentru credinţa lor, ci şi din alte cauze, cum ar fi spre exemplu „apartenenţa la anumite clase sociale”. Maşinăria opresivă stalinistă distrugea atunci nu doar clericii, ci şi alte grupuri, iar la sfârşitul anilor 1930 aceasta începuse chiar să-i închidă şi pe bolşevicii bătrâni.
În timpul lui Hruşciov, dimpotrivă, în societate începuse un oarecare „dezgheţ”, însoţit de reabilitarea pe scară largă a deţinuţilor politici. Numai clerul şi credincioşii au constituit atunci o categorie de cetăţeni sovietici faţă de care statul a avut o atitudine extrem de aspră, ceea ce era foarte greu de suportat.
Abia la sfârşitul anilor 1980 conducerea sovietică şi-a revizuit atitudinea faţă de Biserică. Sărbătorirea mileniului creştinării Rusiei în anul 1988, privită de putere iniţial ca o manifestare locală, s-a dovedit a fi o festivitate naţională şi a dat mărturie despre vitalitatea Bisericii care nu fusese înfrână de prigoană, dar şi despre autoritatea acesteia în rândul poporului.
Pe atunci, eu eram arhiereu în eparhia de Smolensk, una din cele mai sărace eparhii ale Bisericii Ruse. În eparhia mea se afla oraşul Veazma, cu o populaţie de 60 mii de locuitori. Eu i-am solicitat primarului să-mi pună la dispoziţie stadionul pentru festivităţile mileniului. Primarul m-a întrebat: „Pentru ce aveţi nevoie de stadion? Nu veţi aduna nici măcar o mie de oameni”.
Atunci însă când la procesiunea festivă au participat 40 de mii de persoane, adică două treimi din populaţia oraşului, acest lucru a fost o revelaţie pentru mulţi, inclusiv pentru primar care, stupefiat, s-a apropiat de mine şi a spus că nu-şi putea imagina cât de religios este poporul pe care-l conduce.
În anii care s-au scurs de atunci numărul sfintelor locaşuri în Biserica Rusă a ajuns la 36 de mii, faţă de 6 mii câte erau în 1988. Numărul mănăstirilor a crescut de la 21 la 1000, majoritatea aşezămintelor fiind refăcute pe ruinele celor vechi, iar altele zidite din temelie.
În 1988 aveam trei seminarii teologice şi două academii. Astăzi avem 56 de academii şi seminarii teologice, două universităţi ortodoxe şi alte instituţii de învăţământ.
Aceste date se referă la întregul teritoriu canonic al Bisericii Ruse. Dacă vorbim numai de Federaţia Rusă, în afară de instituţiile teologice de învăţământ, în 40 de instituţii de stat din Rusia au fost deschise catedre şi secţii de teologie, în conformitate cu standardul de stat aprobat în 2001 referitor la disciplina “teologie” Astăzi, conform datelor statistice, aproape 75% dintre ruşi se consideră ortodocşi, iar numărul total al credincioşilor Patriarhiei Moscovei care locuiesc atât în Rusia, cât şi în afara graniţelor, este de 180 milioane de persoane.
Privind înapoi nu putem să nu-I mulţumim lui Dumnezeu pentru marea minune pe care a făcut-o prin apărarea Bisericii Ortodoxe care a continuat să existe în ciuda multelor şi îndelungatelor prigoane, pentru minunea întoarcerii multor oameni la credinţa strămoşească. Ceea ce se întâmplă astăzi este cu adevărat o minune, pentru că în circumstanţele existenţei Bisericii Ortodoxe Ruse în anii sovietici nu putem găsi nicio justificare pentru o renaştere atât de bruscă.
Suntem încredinţaţi că această minune a fost posibilă doar datorită jertfei numărului mare de neomartiri şi mărturisitori ruşi, pentru că sângele martirilor este sămânţa creştinismului. Doar în lumina acestui adevăr putem înţelege experienţa istorică a Bisericii noastre, în ultimul sfert de veac.
În acelaşi timp, noi trebuie să învăţăm din lecţiile trecutului şi să înţelegem care au fost cauzele catastrofei secolului XX, pentru ca în condiţiile libertăţii de astăzi să nu repetăm aceleaşi greşeli. Rădăcinile prigoanei împotriva Bisericii au legătură cu criza spirituală care a cuprins societatea rusă încă din perioada de dinaintea revoluţiei bolşevice. Premisele acestei prigoane au constat într-o serie de fenomene din politica internă a Imperiului Rus, care au slăbit Biserica, lipsind-o de locul ei legitim în viaţa societăţii.
După moartea, în anul 1700, a patriarhului Adrian, ţarul Petru al Rusiei nu şi-a dat acordul multă vreme pentru alegerea unui nou patriarh, iar în 1721 chiar a desfiinţat patriarhatul, numindu-se pe sine cap al Bisericii şi însărcinând cu îndatoririle patriarhului un funcţionar laic cu rang de ober-procuror.
Adesea în funcţia de ober-procuror au ajuns persoane care erau departe de a fi credincioase sau evlavioase şi care nu voiau să plece urechea la nevoile reale ale Bisericii. Această stare de lucruri, anormală din punct de vedere canonic, a existat până în anul 1917 când, după abdicarea împăratului Nicolae al II-lea, sensul instituţiei ober-procurorului ca „ochi veghetor al împăratului” a fost perimat definitiv.
În timpul celor două secole de conducere sinodală Biserica Ortodoxă Rusă a fost privită de către mulţi doar ca una din instituţiile statului, ca un „departament al cultului ortodox”, impersonal şi lipsit de puterea de a aprecia politica statului în chestiuni spirituale.
O importantă piatră de hotar în istoria îndepărtării de Biserică a societăţii ruse a fost şi decretul împărătesei Ecaterina II din 1764 despre secularizarea averilor bisericeşti, care a avut drept urmare trecerea averii bisericeşti în proprietatea statului. Clerul a fost nevoit să se mulţumească atunci cu un salariu lunar foarte mic, ceea ce îl punea în situaţia umilitoare şi dispreţuită a „rudei sărace” a puternicilor acestui veac, care se considerau îndreptăţiţi să intervină în treburile interne şi în conducerea Bisericii.
Clerul a fost transformat într-o clasă socială închisă, unde ajungeau foarte rar reprezentanţii nobilimii, negustorimii sau burghezimii. Vieţile unor asceţi ca Sfântul Ignatie Breanceaninov, care era din neam de nobili şi a dorit să-şi dedice viaţa slujirii Bisericii, ne arată de ce zid de lipsă de înţelegere şi presiune psihologică duşmănoasă se lovea orice persoană care încerca să încalce sistemul stabilit de clasele sociale.
Toţi aceşti factori au contribuit la îndepărtarea rapidă de Biserică a societăţii ruse. Biserica era împiedicată să opună rezistenţă tendinţelor negative din societate. Cu toate că unii păstori cunoscuţi ai Bisericii, ca Sfântul Ignatie Breanceaninov, Sfântul Teofan Zăvorâtul, Sfântul Ioan de Kronştadt, trăgeau alarma arătând diminuarea credinţei, Biserica Rusă nu avea forţa necesară de a înfrunta singură situaţia creată.
Îndepărtarea de adevărul dumnezeiesc a fost în toate timpurile cauza multor nenorociri, necazuri şi încercări. Acest lucru se referă atât la viaţa personală a omului, cât şi la viaţa societăţilor şi popoarelor. Cu poporul rus s-a făcut un experiment monstruos care a demonstrat întregii lumi că nu poţi construi o societate fără Dumnezeu. Totuşi, chiar şi astăzi mulţi încă nu au înţeles acest exemplu şi nu se gândesc la fenomenul istoric al catastrofei ruseşti, precum şi la proiectarea acestuia asupra contemporaneităţii.
Astăzi, creştinismul se confruntă cu invazia agresivă a secularizării militante în toate sferele vieţii sociale. Astăzi păcatul devine normă, pentru că în societatea de consum se pierde noţiunea de legătură între libertate şi responsabilitate.
Libertatea de a alege, promovată astăzi de doctrina liberală, nu-i poate aduce de la sine omului fericirea şi bunăstarea, mai ales atunci când alegerea lui este definită exclusiv de factori materiali. Alegerea răului devalorizează libertatea omului, mai ales atunci când aceasta este folosită cu scopul de a distruge demnitatea persoanei. Atunci când libertatea devine un idol, când aceasta este separată de noţiunea de responsabilitate, omenirea este în pericol de moarte.
Iubiţi confraţi, Bisericile noastre trăiesc astăzi o vreme potrivită (Cor. 6, 2) şi se bucură de o libertate internă şi de o posibilitate de mărturisire a credinţei nemaiîntâlnite. Această libertate a fost dobândită cu un preţ amar plătit de generaţiile anterioare şi cu preţul jertfei multor mii de mărturisitori şi neomartiri ai Ortodoxiei, care au suferit în timpul comunismului.
Vremurile de astăzi, când noi ne îndeplinim slujirea, şi posibilităţile pe care le avem reprezintă un talant preţios pe care l-am primit de la Păstorul dumnezeiesc. Vom da socoteală în faţa lui Dumnezeu şi a istoriei despre modul în care am folosit acest talant, pentru că noi suntem împreună-lucrători cu Dumnezeu (1 Cor. 3, 9).
Trebuie să păstrăm cu sfinţenie în memorie şi să studiem atent experienţa istorică a Sfintei Biserici din anii grei ai încercărilor. Să avem grijă şi să învăţăm turma binecredincioasă în vederea confruntării cu noile provocări ale contemporaneităţii şi ale viitorului. Această lucrare creatoare în via Sfintei Biserici a lui Hristos nu este posibilă fără comuniunea frăţească între noi toţi şi fără întărirea relaţiilor dintre Bisericile noastre surori şi popoarele pe care acestea le păstoresc.
Pentru rugăciunile şi mijlocirea neomartirilor şi a mărturisitorilor credinţei, clerici şi ierarhi care au lucrat în via Domnului în vreme de prigoană, Domnul Iisus Hristos să ne trimită ajutorul Lui întru întărirea unităţii Bisericii celei Una, Sfântă, Sobornicească şi Apostolică!
sursa basilica.ro
