Unii creştini nu înţeleg nimic, ca şi cum nu s-ar fi spovedit niciodată, ca şi cum ar fi orbi! Dacă pentru un lucru mărunt, propriul eu se manifestă aşa, ce haos este înlăuntrul lor, ce întuneric, ce trufie, ce voie egoistă!
Să spunem că ai greşit şi te întrebi: „De ce am făcut aceasta?”. Sau ai spus o prostie şi te întrebi: „De ce am spus-o?”. Sau ai zâmbit ironic şi te întrebi: „De ce?”. Nu trebuie să te întrebi de ce ai zâmbit, trebuie să te întrebi de ce ai zâmbit ironic!? De unde vine această stare? Dacă prin această ferestruică pătrunzi înlăuntrul sufletului tău, să te întrebi ce vei găsi acolo!?
Cineva, în aceste zile, a venit să se mărturisească şi aproape nu a spus nimic. Mi-a făcut impresia că spune: „Nu găsesc nimic să vă spun!”. De altfel, nu este singurul. Bine, i-am zis, ai fi putut să vii şi să spui: „Părinte, din nefericire, în intervalul acesta, de la ultima spovedanie, nu am fost aşa cum mă vrea Hristos. Am fost al meu şi am făcut voia mea! Aşa cum am luat seama şi cât pot eu să înţeleg, de câte ori am deschis gura am spus numai lucruri pe care nu trebuia să le spun, mi-au scăpat cuvinte care nu se cuveneau, iar felul în care am vorbit a fost reprobabil. Am păcătuit şi când am vorbit şi când am luat o poziţie sau alta cu gândul sau cu inima. Am păcătuit, deşi n-am avut de gând să o fac! De ce mi-a venit gândul acela?”
Cugetul este adânc, are rădăcini, îl are înlăuntru pe omul cel vechi, voinţa proprie şi nu-L lasă pe Hristos să-l elibereze. Oare, când va veni Hristos, va lăsa lucrurile aşa?
Omul nu se vede, pe sine aşa, şi mă tem că spovedania va ajunge, acolo unde era înainte cu câţiva ani. Aproape toţi creştinii, cu mici excepţii, îl aşteptau pe preot să le facă o rugăciune de iertare, ca să se împărtăşească. Aveau impresia că sunt în regulă. Unii mai tineri au înţeles aceasta şi au luat atitudine. Au început să se îndemne să vină la Mărturisire. Aşadar, când Spovedania se face în mod greşit, când nu are rod, când nu creează omului dispoziţia de schimbare, când nu reuşeşte să vadă prin intermediul anumitor manifestări păcătoase rădăcina păcatului spovedania devine o obişnuinţă. Ajunge să spună: „Să spun mereu aceleaşi lucruri?”. Nu pare să aibă interesul să spună mereu acelaşi lucru şi ajungem să facem doar o rugăciune. Dumnezeu să ne păzească de aceasta! Se întâmplă aceasta pentru că omul vede prin prisma obişnuinţei sale, care este îndumnezeirea propriului eu. Şi dacă eul lui nu are probleme, toate sunt bune. De aceea şi mărturisirea a ajuns să fie o înşiruire a problemelor. Dacă sufletul nostru are probleme, se chinuieşte săracul. Mergem să ne mărturisim, să ne rugăm, să cerem de la Dumnezeu ajutorul, să punem rânduială. Dacă suntem în rânduială, nu avem nimic de spus.
Dacă priveşti problema altfel te întrebi: „De vreme ce sunt creştin, trebuia ca înlăuntrul meu să vieţuiască Hristos. Dacă Hristos Se sălăşluia în mine, trebuia să iubesc ca El, să mă smeresc asemenea Lui, să mă rog ca El, să grăiesc, să mă port, să mă jertfesc precum Hristos!”. Să afli în viaţa ta ceva care să se asemene cu viaţa lui Hristos şi apoi să vezi dacă vei mai spune: „Nu am nimic să mărturisesc, nu simt nimic!” sau „Ce să spun!?"
Fraţii mei. dezamăgiţi de noi înşine, să spunem: „Dumnezeul meu, am păcate până peste cap! Chipurile mă îngrijesc de mine, dar nu am făcut nimic bun!". Dezamăgiţi şi sătui de noi înşine, să ne încredinţăm lui Hristos la modul absolut. Abia atunci Dumnezeu ne va lumina să vedem, să simţim păcatele noastre şi ne va ierta, ne va curaţi.
Arhimandrit Simeon Kraiopoulos, Adame, unde eşti? Despre pocăinţă, Editura Bizantină, Bucureşti, 2008
