Dacă la alte religii se consideră că Raiul este făcut strict pentru oamenii curaţi şi sfinţi, apoi paradoxul creştinismului e acela că în Rai primul a intrat tâlharul. Raiul este pentru tâlhari, vameşi şi desfrânate, care au cunoscut adâncurile iadului, dar şi care au arătat atâta pocăinţă şi ură faţă de păcat că s-au învrednicit să fie sălaşe ale Duhului Sfânt, de care lumea nu este vrednică (Evrei 11.38). Sfinţii Părinţi spun: "Ca să cunoască înălţimile Raiului, omul trebuie să se afunde sau să simtă adâncimile iadului".
Asta nu-i o lege, căci Dumnezeu nu doreşte ca omul să păcătuiască, ci o realitate prin care trece fiecare dintre cei ce doresc să meargă spre mântuire. Atunci când îşi vede mulţimea de păcate, această vedere îl face pe om să se smerească şi-i dă o dreaptă părere despre sine şi el vede în ce direcţie trebuie să meargă.
Însă pericolul nu este aici. Adevăratul pericol ne paşte după o bucată de timp, când omul parcă se pocăieşte, parcă se depărtează de rele, citeşte mult, parcă se roagă şi începe şi începe în cugetul lui să strige: "nu sunt ca ceilaţi oameni, răpitori, nedrepţi, adulteri sau ca acest vameş (Luca 18. 11) ". Sigur, păcatele prin mărturisire sunt iertate, dar patimile încă trăiesc. Chiar dacă faptele rele nu le săvârşim, înclinaţia şi setea de a le face sunt încă vii în noi. După spusele Sfântului Ioan Scărarul, iertare de păcate mulţi au căpătat, dar nepătimire nimeni n-a dobândit, căci pentru a o dobândi este nevoie de multă vreme, osârdie mare, multă muncă şi ajutorul lui Dumnezeu,
E nevoie de nevoinţă mare, de rugăciuni fierbinţi către Milostivul Doctor al trupurilor şi al sufletelor noastre. Şi până când? - cât timp suntem în trup. Nu trebuie să aşteptăm într-o clipă ceea ce părinţii căpătau după mulţi ani de nevoinţă şi suspin. Repede numai poveştile se povestesc.
Şi iată că aici ajungem la acea răscruce unde mulţi întorc frâiele înapoi: e prea plictisitoare calea. Să fii în permanentă nemulţumire de sine, neîncredere în simţurile şi mişcările inimii şi a sufletului, în necontenită trezvie, supunere, atunci când omul doreşte să simtă din primele momente prezenţa Harului care aduce linişte, mulţumire de sine, împăcare cu Dumnezeu şi cu oamenii - e o cale anevoioasă şi strâmtă şi mulţi renunţă să meargă pe ea. Mulţi doresc să devină îngeri fără să înveţe să fie mai întâi oameni, fără să-şi ducă povara firii şi zăduful zilei.
Viaţa duhovnicească în cele mai multe cazuri e lipsită de tot felul de "simţiri", "vederi" şi "prezenţe" ale Harului. Dumnezeu nu întotdeauna îi dă omului să-şi vadă faptele sale bune. Lumea nu cunoaşte că fiecare pas în viaţa duhovnicească trebuie să fie nimic altceva decât o mişcare de pocăinţă a unei inimi care-şi vede propriile păcate. Şi nu numai că le vede, ci însăşi viaţa o simte nu ca o ridicare spre cele înalte, ci ca o cădere şi o coborâre, ba uneori chiar o înrobire în cele ale morţii, dar totuşi zărind şi o mică sclipire a unei scântei, care îl mângâie şi îl înaripează în dorul către cele ale lui Dumnezeu. Şi, treptat, unde mai greu, unde mai uşor, începând să ne dezbrăcăm de omul cel vechi şi îmbrăcându-ne în cel nou, revenim la starea noastră cea dintâi care era firească omului şi care era viaţa lui.
Ani de-a rândul ne rugăm în timpul marelui post cu Rugăciunea Sfântului Efrem Sirul, ca Dumnezeu să ne dea să vedem păcatele noastre. Însă atunci când El ne împlineşte dorinţa, ne mâhnim, căci nu putem duce povara. Şi pe lângă acest suspin trebuie să ne bucurăm, căci Dumnezeu ne arată că trebuie să lucrăm asupra noastră. Şi asta e pe tot parcursul vieţii. Treptat ne sunt descoperite multe răutăţi lăuntrice, căci dacă s-ar descoperi toate odată - omul n-ar putea rezista.
Şi acum, dacă este vorba de viaţă ţi viaţă în duh, uitându-ne la noi, putem cu încredere să zicem: "Cine este omul cel ce voieşte viaţă? Care iubeşte să vadă zile bune?" (Psalm 33). Căci toţi se abat şi împreună netrebnici se fac şi întru inima lor strigă: Nu este Dumnezeu (Psalm 52. 1,4). Dar aceasta este viaţa veşnică: să Te cunoască pe Tine, singurul Dumnezeu adevărat şi pe Iisus Hristos pe care L-ai trimis (Ioan 17.3), întru care este viaţă şi viaţa este lumina oamenilor (Ioan 1,4).
Timpul cernerii, Egumen Augustin Zaboroşciuc, Ed. Cu drag, Chişinău 2011, p.72-74
