Vedem în Evanghelie că în cazul femeii gârbove neputința ei, întoarcerea ei către cele pământești se manifestă în mod fizic. Era pur și simplu cocoșată și privea spre cele de jos. Dar, în cazul multora dintre noi, neputința aceasta de a privi spre cele de sus, spre cele cerești, spre cele dumnezeiești, spre cele duhovnicești, neputința de a trăi așa cum suntem chemați să trăim se traduce prin ceea ce astăzi lumea medicală numește depresie sau ceea ce părinții Bisericii numesc akedie. În lumea duhovnicească, acest termen are un conținut mult mai larg decât în lumea psihologică.
Părintele Rafail Noica, traducând etimologic akedia, o denumește ca lipsă de grijă pentru mântuire. Și asta se întâmplă la un moment dat și în viețile celor care merg la biserică, atunci când apare o amorțeală – dar se întâmplă și în viața celui ce nu are nicio legătură cu Biserica și nu-și pune problema mântuirii. Pentru noi, cei care vrem să ne mântuim, lucrurile devin grave, de multe ori din ignoranță și dintr-o abordare superficială a tot ce este viață duhovnicească. De cele mai multe ori, omul este adus la un moment dat în Biserică de cercetarea harului lui Dumnezeu, care ne dă să ne îndrăgostim de Domnul, să ne bucurăm de cele ale Bisericii, să râvnim să postim, să ne trezim noaptea la rugăciune și așa mai departe.
Și, la un moment dat, dintr-un motiv sau altul, dar de cele mai multe ori, din mândrie și din ignoranță (când omul crede că el și-a schimbat viața, că el face multe metanii, că el e plin de râvnă), Dumnezeu își retrage harul și omul cade în akedie. Dintr-odată, nu-i mai vine să se mai dea jos din pat dimineața – lui, care poate ani de zile se trezea noaptea la rugăciune și își jertfea din somnul său. Dintr-odată îi e greu să țină o zi de post – lui, care postea negru până la ora trei după amiaza, săptămâni la rând, în posturile de peste an. Și omul, dacă nu știe să se lupte duhovnicește, devine paralizat de această întristare, de această deznădejde.
Dar sunt și cauze ale akediei care țin de firea omului, când omul își iese din fire. Ontologic, ființial, bărbatul e înzestrat de Dumnezeu să conducă. De câte ori își declină, respinge sau se depărtează de această menire a lui, bărbatul își iese din fire și nu poate să-l aștepte decât akedia.
O altă pricină a akediei este lipsa muncii sau lenea. Sfântul Pavel spune că cine nu muncește, nici să nu mănânce. Omul are nevoie de muncă, pentru că acest lucru face parte din ispășirea blestemului pe care Dumnezeu ni l-a pus pe umeri, când l-a scos din Rai pe Adam. Dumnezeu i-a spus atunci bărbatului că în sudoarea frunții sale își va câștiga pâinea, iar femeii – că va fi atrasă de bărbatul ei și el o va stăpâni. De câte ori încercăm să eludăm, de câte ori încercăm să ne ascundem în spatele unor servicii cât mai ușoare, cât mai ne-transpirante, ne-stresante, ieșim din firea noastră. De câte ori ne bucurăm, că într-un context sau altul nu avem de muncă sau nu trebuie să muncim, ieșim din firea noastră. Cum și femeia care respinge facerea de prunci, la modul absolut – așa, doar că nu-i comod –, își iese din fire.
Toate depărtările de la „tiparul” inițial ne provoacă suferință. Câștigăm astăzi și suferim de mâine încolo, pentru alegerea noastră proastă. Pe de altă parte, prea multă muncă îl poate aduce pe om în starea aceasta de deznădejde, de deprimare, de depresie, când omul nu mai știe să rămână pe linia necesității. Are un acoperiș deasupra capului și mâncare în frigider, el vrea încă o casă. Apoi vrea una și în alt oraș, și apoi vrea și o casă de vacanță la mare sau la munte, și mereu își dă de lucru inutil. Iar toate acestea vin din neînțelegerea așezării noastre inițiale, dintr-o raportare greșită la Dumnezeu și la aproapele nostru.
De câte ori avem pretenții și așteptări de la ceilalți, mai întotdeauna apare întristarea. De câte ori, în schimbul faptei mele bune sau al iubirii mele aștept recunoștință de la celălalt și dragoste, sunt toate șansele să fiu îndurerat. Totul ține de cum înțelegem acestea. Iubim pentru că iubirea ne înnobilează sufletul și pentru că e poruncă de la Dumnezeu, nu iubim ca să fim iubiți. Facem fapte bune pentru că Dumnezeu face atâta bine peste noi și revarsă atâtea daruri în viața noastră, și nu pentru mulțumesc-ul potențial de pe buzele celuilalt, ci pentru vindecarea mea, pentru reintrarea mea întru cele în care Dumnezeu m-a așezat.
