Cea mai mare frumuseţe a unei femei este cuviinţa, căci lipsa de cuviinţă la o femeie este cea mai nenaturală şi mai respingătoare imagine care se poate vedea în lume.
Viaţa Sfintei Macrina este un exemplu ilustru de bună cuviinţă, care se cuvine să fie a oricărei femei, în tinereţile ei Cuvioasei Macrina i s-a ivit o rană adîncă la sîn. în pofida sfaturilor mamei ei, Emilia, de a lăsa să o vadă un medic care să-i poată prescrie şi tratament, Macrina a refuzat aceasta.
Afierosindu-se pe sine în întregime, trup şi suflet, ca monahie lui Dumnezeu, Macrina nu mai înţelegea să se descopere în faţa unui bărbat, spre a afla de la el vindecare bolii ei trupeşti, ea care nu concepea să apară goală nici măcar înaintea mamei ei.
In timpul acestei boli, şi acestor discuţii, Macrina s-a rugat într-o noapte cu lacrimi înaintea lui Dumnezeu, strigînd din rărunchii inimii ei. Lacrimile ei s-au amestecat cu praful pămîntului din locul în care se afla, şi l-au prefăcut în tină la picioarele ei. Cu credinţă de nezdruncinat, Macrina a luat din acea tină făcută din tărînă şi din lacrimi, şi s-a uns cu ea la rana ei.
A doua zi, fericita s-a trezit complet vindecată. Cînd maica a intrat la ea, cernită de durere, să vadă cum îi este, Macrina, din smerita cugetare, nu a voit să-i descopere că Domnul a vindecat-o prin minunea rugăciunii şi a lacrimilor amestecate cu tărînă, ci, nevoind să-i arate rana, i-a zis: „Mă voi vindeca, mamă, numai dacă îţi vei pune tu mîna ta dreaptă peste pieptul meu şi mă vei însemna cu semnul Sfintei Cruci peste rană.”
Emilia şi-a întins mîna şi a însemnat-o pe fiica ei cu semnul Sfintei Cruci peste rană, pe care atingînd-o, nu a mai simţit-o, căci rana nu mai era: se mai vedea doar cicatricea rănii care fusese. Aşa şi-a ascuns Macrina goliciunea trupului din bună cuviinţă, şi puterea ei de a face minuni, din smerită cugetare.
Sf. Nicolae Velimirovici (din Proloagele de la Ohrida)
