Oricum şi oricât ar vorbi cineva despre Părintele, nu poate să nu se refere şi să nu descrie cu tot sufletul delicateţea, simplitatea şi dragostea de care dădea dovadă în toate manifestările sale. Oferea mângâiere printr-un cuvânt sau o frază care deveneau balsam pentru toate şi pentru totdeauna. Fiu mângâia prin cuvinte frumoase, ci prin cuvintele adevărului.
Odată, o fată îndurerată în urma unei probleme pe care i-o creaseră conducătorii unei mănăstiri, problemă a cărei greutate nu o putea duce – lume amară şi întunecată – a mers la Părintele pentru a-i spune ce se întâmplase. După cele ce a auzit, durerea a devenit evidentă şi pe faţa lui. S-a întors către dânsa şi i-a spus:
Prigonirea ta nu este fără leac… şi plecă gârbovit, ca şi cum ar fi luat toată povara acelei nedreptăţi asupra lui.
Sufletului ei suferind i s-au deschis tainele vieţii în toate dimensiunile ei. A primit, precum i-a înfăţişat Părintele, ceea ce se întâmplase, a luat viaţa de la început, cu multe succese în viaţa din lume şi cu sporire duhovnicească.
Cu toate acestea când Părintele ştia dintru început că nu va fi ascultat, nu vorbea deloc, oricât l-ai fi presat.
Se întrista dacă auzea sau constata la cineva neîncredere sau supărare împotriva Mântuitorului, îmi amintesc cât de greu l-am rănit atunci când, înfruntând anumite întâmplări grele şi dificile în viaţa mea, i-a spus Părintelui cu reproş, că Hristos nu mă aude oricât L-aş ruga. Ei, aşadar! n-am întâmpinat cu nici un alt prilej cu atâta amărăciune şi durere răspunsul Părintelui:
– De ce – mi-a spus el – îl împovărezi atât de mult pe Hristos? De ce îl mâhneşti?
– A căzut cerul pe mine şi am transpirat de ruşine. Aş fi voit să mă înghită pământul pentru nerecunoştinţa mea, pentru că fiecare observaţie blândă a Părintelui deschidea în sufletul meu cărţile având cuvintele vieţii veşnice.
Astfel, treptat, sufletul omului se echilibra. întotdeauna spunea: Hristos va învinge”.
Din Amintiri despre staretul Sofronie de la Essex, Dumitra Daviti, Editura: Manastirea Piatra-Scrisa