Acum cinci ani de zile Cineva m-a scos din întuneric. M-a târât practic, deoarece nu vroiam neapărat să încep o altă viaţă şi nu ştiam ce va urma; îmi era teamă dar acest Cineva se pare că m-a luat în braţe cu o căldură inexplicabilă şi m-a acoperit cu dragostea Sa. Vroiam doar să se întâmple ceva. Ceva cu mine şi în mine.
Acum cinci ani mă rugam în fiecare seară în faţa unei icoane mici şi ceream „o clipă de fericire”. Cam la aceste cuvinte se rezuma rugăciunea mea de pe atunci. Nu ştiam ce este fericirea, de unde vine şi mă întrebam: ,,atunci când o găseşti, cum trebuie ea păstrată?”
Pe parcursul celor cinci ani, Dumnezeu mi-a arătat, treptat, ce înseamnă să fii fericit. Mi-a dăruit numeroase daruri…am trăit MINUNI-şi când spun asta nu mă refer la câştigarea unui bilet la loto sau găsirea unei sume de bani pe stradă-ci la mari vindecări văzute şi mai mult decât atât, simţite pe propria piele.
În cinci ani de zile mi-am dat seama că adevărul se află doar în Biserică. Că adevărul este El. Am realizat cât de rătăcită eram… Am realizat de asemenea că nimic nu se întâmplă fără voia lui Dumnezeu. Mi-am făcut mulţi prieteni: Sfinţii şi puţini prieteni: oamenii. Rugăciunea mea nu mai consta doar în patru cuvinte, ci în Paraclisul Maicii Domnului. Vroiam să fiu cu adevărat o tânără ucenică a Născătoarei de Dumnezeu. Am primit cel mai mare dar posibil: un duhovnic. Un duhovnic-un far în întuneric-aşa cum îmi place să-l numesc. Aveam un vis, unul singur: să nu-mi pierd duhovnicul. În aceşi cinci ani cu totul deosebiţi, m-am apropiat extrem de mult de părinte. Mă spovedeam de câte ori aveam ocazia deoarece Hristos îmi vorbea prin dânsul, mergeam după orele de la liceu la Biserică, să văd cum se simte părintele şi să-mi mai spună câte ceva. Conta pentru mine fiecare cuvânt. Fiecare binecuvâtare de la dânsul era pentru mine ca o aripă în plus. Puteam să zbor. Sufletul meu se înălţa întru bucuria cea adevărată şi dulce, primită de la Domnul. Am început să citesc vieţile Sfinţilor, să citesc cât mai multe scrieri duhovniceşti, să cânt la strană într-un cor mic, să ţin post, să merg la Sfintele Moaşte…am început să-L caut. Şi să mă caut implicit. Deoarece casa Lui…am realizat că era şi casa Mea.
Dar să nu credeţi că totul a fost sublim. Nu există viaţă duhovnicească fără încercări. Îmi amintesc în aceste momente de un citat extrem de real: ,,Dumnezeu pe cine iubeşte, încearcă.” Încercările sunt ca oamenii de fapt, vin şi dispar. Important e să nu rămânem în prăpastie, ci să ne ridicăm. Un om se schimbă extrem de greu dar dacă are voinţă, schimbarea poate veni şi peste noapte. Voinţa e cheia tuturor virtuţiilor.
După aceşti cinci ani însă…am căzut puternic. Din acest motiv am luat decizia de a scrie acest articol, ca voi, cei care-l citiţi, să nu faceţi greşeala aceasta. Ea ucide. Şi într-adevăr, eu am murit. Pentru că pentru mine o iubire neîmpărtăşită înseamnă a muri; a te stinge încet încet, fără să te gândeşti la ce se mai poate întâmpla de acum înainte. Am ajuns la concluzia că iubirea e mai ceva decât un om care suferă de demenţă vasculară. Am ajuns de asemenea la concluzia că nu e un film, nu e o durere morală, nu e un chin, nu e o suferinţă, nu e un capriciu, nu e o încercare, nu e un demon, nu e o amărăciune. E însăşi moartea. Mori în timp ce iubeşti. Mori când începi să iubeşti. Există doar început. Nu există final. Mori căutând această finalitate. În zadar.
Da, am căzut puternic din cauza…unui băiat. Cu toţii iubim şi vrem să fim iubiţi, e absolut normal, nu există om care să spună că nu s-a îndrăgostit cel puţin o dată. Şi copilaşii de la cămin sau de la grădiniţă se îndrăgostesc; diferenţa constă în faptul că ei iubesc curat, cu o inocenţă aparte. Ba chiar ei se joacă „de-a părinţii”. Au gânduri absolut fireşti. Fetiţa îi prepară cafea soţului într-o bucătărie imaginară iar el îi oferă un pupic pe frunte. După amiaza el o plimbă de mânuţă în parcul din apropierea casei iar seara îi dăruieşte jucăria lui, să o păzească în timpul somnului. Noi…noi ne pierdem neştiind ce e dragostea adevărată. O căutăm dar nu acolo unde trebuie. Tinerii nu se mai plimbă „de mânuţă” ci cu maşina, şi nu până în parc, ci până la primul hotel disponibil. Băiatul nu îi mai oferă o jucărie, precum în copilărie, ci…un banal like pe facebook sau un comment. Am crescut veţi spune. Am crescut şi am murit.
Să revin la subiect acum. Da, am căzut puternic din cauza unui băiat. Deşi „din cauza” sună a învinovăţire iar scopul meu nu este acesta. Începusem să mă rog puternic pentru el, deşi rosteam: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, miluieşte-l pe robul tău…” inima mea căuta nu doar mântuirea respectivului, ci mai mult iubirea lui. Râdeam la orice glumă făcută de el, vorbeam la telefon seara şi când ne vedeam la biserică sau în alte locuri, pentru mine era cea mai mare bucurie. Începusem să scriu articole pentru el, poezii publicate pe blog sau proză; credeam că ceea ce scriam îl va impresiona. Vroiam să mă iubească măcar un sfert. Mă rugam pentru el şi la final îi spuneam Măicuţei Domnului: „Dă-mi un semn dacă e pentru mine”. Nu ştiam că semnele de la Dumnezeu nu vin la comandă, când vrem noi. Dumnezeu nu e un vrăjitor şi nici un tonomat de dorinţe. Dar de fapt, Maica Domnului, îmi răspundea la rugăciune dar eram prea oarbă ca să mai văd ceva în faţa ochilor şi prea surdă ca să aud voia Domnului.
De la cuvintele ,,Dă-mi un semn dacă e pentru mine” am ajuns la aşa zisa „rugăciune”: „Fă-l să mă iubească.” Nu e de glumă cu aşa ceva. Eu nu înţelegeam că respectivul individ nu era pentru mine şi nici eu pentru el. M-am revoltat puternic împotriva lui Dumnezeu pentru că nu primeam nici un răspuns la cererile mele disperate. Da, şi nu îmi este ruşine să mărturisesc, eram disperată. Nu mă rugam pentru ceea ce trebuia. Credeam că Dumnezeu are ceva cu mine şi îmi întoarce spatele fără motiv. Nu înţelegeam…Îi ceream note mari la şcoală şi le primeam, Îi ceream să se vindece cineva din familie şi se vindeca, dar faptul că Dumnezeu nu împlinea dorinţa mea amăgitoare m-a făcut să cred că El nu mai îmi vrea binele, ci răul. Eu aveam impresia că iubesc acea persoană, dar nu era o iubire ci pur şi simplu o genune creată tot de mine. Una adâncă. M-am supărat pe Dumnezeu şi pe sfinţi. Am căzut în aşa hal încât i-am spus o dată: „Tu nu mai exişti pentru mine”. Vă daţi seama ce a simţit El…? E ca şi cum propriul copil ţi-ar spune verde-n faţă: „Nu mai eşti mama mea/tatăl meu”. Cam aşa au sunat cuvintele mele…
Am vrut să mă rup de El şi de tot ceea ce înseamnă Ortodoxie. Am început să caut argumente referitoare la negarea existenţei lui Dumnezeu şi a oricărei divinităţi. Surprinzător, le găseam. Sunt multe scrieri ale unor filosofi atei, sunt multe persoane chiar şi în societatea actuală care „promovează” ateismul. Au apărut întrebările: „Unde e El? Oare există El? Dacă da, de ce nu mă ajută?”.
Două luni şi jumătate nu am vrut să mai calc într-o biserică. Îmi era teribil de dor de părintele meu duhovnic, dar ajunsesem să mă supăr până şi pe dânsul pentru că în mintea mea, credeam că nici el nu-mi doreşte binele. Am trecut prin clipe groaznice, nu are rost să „dezgrop” oarecum trecutul şi să le înşir aici. Renunţasem să fac semnul sfintei cruci, la rugăciuni, la post, la tot…Nu-L mai simţeam pe Dumnezeu, nu mai vroiam de fapt să-L simt. Astfel, am rupt relaţia cu El.
Dar, ce e abstract: mi-au trebuit două luni ca să aflu răspunsul la rugăciunile mele. Două luni ca să descopăr că da, Dumnezeu există şi deşi eu nu mai vroiam să aud de El, se pare că m-a tras pentru a doua oară la Lumină. Două luni ca să aflu de ce acel băiat nu a fost pentru mine, două luni ca sa aflu că Dumnezeu nu îmi dorea răul, ci binele. Două luni ca să realizez că nu ştiu să mă rog…
Am murit alergând după semne şi răspunsuri. Am murit dezlipindu-mă de El. Am murit crezând că dacă Hristos spune „Cereţi şi veţi primi” orice rugăciune nefolositoare îmi va fi împlinită. Am murit în clipa când mi-am dat seama că acel băiat iubea o altă fată, dar am înviat când am înţeles că Domnul are pe altcineva pregătit pentru mine. Am înviat când după aproape două luni şi jumătate am intrat în Biserică şi am înţeles că Hristos şi-a pus viaţa pentru mine. Ce poate fi mai mult decât aceasta…?
Am murit o dată cu întrebarea: „De ce nu mă iubeşte?”
Am înviat şi în acest fel am cunoscut iubirea…
Manastirea Putna: Revista “Cuvinte către tineri”/ 2013
