La început, Iuda Iscarioteanul nu a avut trădarea în minte, şi nici David nu a avut de gând să curvească şi să ucidă. Şi totuşi, avea să vină ziua când amândoi vor şedea singuri, roşi de vinovăţie, faptele fiind făcute.
Cum de-au ajuns până acolo? Iuda era unul dintre cei 12, iar David fusese om după inima lui Dumnezeu. Ce anume a mers prost? Această întrebare este importantă dacă vrem să evităm dezastrele spirituale personale.
Ştiu cu siguranţă un lucru: nu păcatele „exotice” sunt cele care ne doboară. Suntem stăpâniţi de căderile morale pe care le-am făcut să devină obişnuinţă prin micile, dar continuele noastre îngăduinţe.
Satana nu l-a atras pe Iuda direct la săvârşirea faptei extreme şi complete a blasfemiei supreme, ci mai întâi s-a jucat cu lăcomia lui.
Apostolul Ioan ne spune că Iuda obişnuia să fure din punga ucenicilor. Lua câte puţin de ici, de colo, probabil devenind tot mai îndrăzneţ cu timpul, până când era atât de predispus să-şi satisfacă impulsurile, încât a fost gata să-L trădeze pe Hristos pentru 30 de arginţi. Un păcat mic adăugat peste un altul, până când întreaga lui viaţă s-a dus de râpă.
Micile vulpiţe
Atunci când mă gândesc la cum a fost terminat Iuda de lăcomie, mintea îmi fuge la vulpile din Cântarea lui Solomon: “Prindeţi vulpile, prindeţi puii lor, ele ne strică viile, că via noastră e acum în floare” (Cântarea Cântărilor 2, 15). Aceste mici vulpiţe, deşi reclamă mai multe modalităţi de interpretare, sunt înţelese, în mod tradiţional, drept micile păcate şi greşeli care subminează Trupul lui Hristos [, Biserica].
Într-adevăr, suntem înclinaţi să confundăm o capcană cu o prăjitură, dar micile şi neîncetatele compromisuri sunt cele care pot provoca nespusă stricăciune în viaţa noastră. Marcu Monahul spune că Satana arată ca neînsemnate păcatele mici, astfel încât să ne conducă spre păcatele cele mari (Despre Legea duhovnicească, 94).
Micile îngăduiri ale păcatelor noastre ne pregătesc inima pentru păcate şi mai mari. Le categorisim, facem pace cu ele, ne simţim confortabil cu ele. Şi deodată, slăbiţi fiind de micile păcate, vine o ispită serioasă şi ne dă peste cap cu multă uşurinţă.
Nu este nimic mai înşelător decât obişnuinţa. Păcatele mici, simple, stupide, sunt cele care sfârşesc prin a ne omorî.
După cum zicea un părinte, aceste mici vulpiţe „se târăsc în linişte din micile lor vizuini şi strică via încă de la început rodirii. Astfel, ele strică mari cantităţi din fructele ce urmează să dea rod. Şi deşi [vulpile] sunt mici, ele îi strică omului creşterea şi maturitatea… Aceste mici vulpiţe sunt păcatele pe care le considerăm mici, precum minciunile nevinovate, glumele nepotrivite, sau altele (prieteni, cărţi, plăceri etc.) care ne sunt dăunătoare trupului şi duhului. Prin urmare, trebuie să ne ţinem închise porţile dinăuntru înaintea oricărei vulpi, cât de mici ar fi, ferindu-ne de orice înfăţişare a răului (I Tes. 5, 22)”.
Predispus la cădere
În cartea sa, Finishing Strong, autorul Steve Farrar îl arată pe David ca pe un exemplu al îndulcirii care slăbeşte inima. David avea mai multe soţii, deşi regilor lui Israel nu le era îngăduit de Dumnezeu acest lucru. Iar Regele, „să nu-şi înmulţească femeile, ca să nu se răzvrătească inima lui” (Deut. 17, 17). Prin continua satisfacere a dorinţelor sale sexuale, David s-a precondiţionat pe sine să cadă atunci când avea să o vadă pe Betşeba îmbăindu-se pe acoperiş, şi-a pregătit inima să se depărteze, i-a slăbit tăria. Nu e nimic rău cu sexualitatea, per se. David, însă, nu învăţase vreodată să se refuze pe sine […]. Dacă şi-ar fi ţinut inima în frâu mai demult – dacă ar fi învăţat să-şi ţină patimile sub control – situaţia nu ar fi luat turnura cunoscută. Însă el n-a făcut asta.
Nu doar că aceste păcate mici se adună şi, în viitor, la un moment dat, explodează spectaculos, dar ne şi înmoaie spiritul în prezent. După cum spunea acel părinte, „ele îi strică omului creşterea şi maturitatea”. Iar dacă suntem retardaţi duhovniceşte, dacă rugăciunile noastre sunt fără vlagă, dacă inimile noastre sunt reci, s-ar putea ca micile noastre îngăduinţe să fie de vină. „Căci inima, cele ce le are puse înăuntru, pe acelea caută să le şi sporească” (Marcu Monahul, (Despre Legea duhovnicească, 177).
Aşadar, ce nutrim înăuntrul inimii noastre? Avem mici păcate dragi pe care le ţinem ascunse acolo? Ele nu sunt nişte creaturi mici şi blânde, pentru că nu există păcate domesticite. Vulpile sunt sălbatice, ele muşcă, rod, zgârie şi, în mod inevitabil, strică grădina pe care Dumnezeu a sădit-o în inima noastră.
sursa pemptousia.ro
