Adesea se întâmplă ca oamenii care nu sunt urâţi la chip sau care nu au probleme grave de sănătate să rămână singuri. Sunt oare ei de vină că au respins pe cineva, că nu au văzut persoanele trimise lor sau că voia Domnului a fost astfel, spre binele lor?
Se întâmplă ca omul să nu vadă ceea ce îi trimite Dumnezeu şi să nu primească darul ca atare. Aceasta mai ales atunci când sufletul său este cuprins de ceea ce i se pare lui a fi dragoste, dar care de fapt nu este decât o pasiune bolnăvicioasă pentru altcineva, atunci când omul își creionează în suflet un chip fictiv al persoanei alese care, de cele mai multe ori, îl refuză. În aceste cazuri, omul în cauză cade într-o melancolie care, printre lacrimi, are un iz de mângâiere, şi nu observă pe cea care stă alături de el în fiecare zi şi cu care ar putea face casă împreună.
Nu în zadar Sfântul Apostol Pavel spune: „Acum vedem ca prin oglindă, în ghicitură...” (I Corinteni 13, 12), şi doar în viaţa de apoi, când „Dumnezeu va fi toate în toţi” (I Corinteni 15, 28), Providenţa Sa ni se va descoperi clar, inclusiv viața fiecăruia dintre noi.
Acum ne mirăm de ce vreo femeie evlavioasă nu şi-a găsit soţ, dar Dumnezeu ştie ce ispite ar fi putut avea aceasta şi cum i s-ar fi schimbat caracterul dacă ar fi fost mama unei familii. De aceea, creştin este acela care în orice situație a vieţii are încredere în Providenţa Divină.
Din Preot Maxim Kozlov, Familia – ultimul bastion: răspunsuri la întrebări ale tinerilor, Editura Sophia, București, 2009, p. 18-19
