În seara aceea, acasă, gândurile mele s-au întors din nou la fratele meu bolnav. Mi-am adus aminte de Shanghai şi cum, în momente grele, alergam la catedrală, la Vlădica, ca să îi împărtăşesc durerile sau bucuria mea. „Dacă ai fi cu noi, dragă Vlădica, i-am spus în gând, dacă ţi-ai pune mâinile pe trupul lui bolnav, cred că ai face să dispară umflătura şi lichidul acesta, aşa cum Domnul nostru Iisus Hristos a alungat duhurile necurate.” Şi în acel moment – spun acest lucru sincer, cu tot sufletul şi inima – nu ştiu dacă am adormit sau dacă eram pe jumătate trează – l-am văzut pe Vlădica Ioan intrând la mine în dormitor, îmbrăcat cu o reverendă gri, cu brâu negru. În mână ţinea mătăniile, iar pe cap avea o camilafcă mică. Intrând în cameră, s-a întors spre mine şi a spus:
– Ei, ce nenorocire ai acum, de jeleşti aşa?
Vlădica îmi vorbise întotdeauna, din copilărie, în derâdere, cum ar vorbi un adult cu un copil. Aşa îmi vorbea şi acum, însă ochii îi erau plini de dragoste, iar pe buze îi juca un zâmbet. Eram amândoi lângă patul unde era întins Vadim, care dormea. Vlădica s-a apropiat şi, fără să se uite la mine, a întrebat:
– Care este necazul aici?
I-am spus că Vadim avea stomacul umflat şi mult lichid înăuntru şi am început să-i explic, zicând:
– Dacă ţi-ai pune mâinile pe Vadim, ştiu că l-ai scăpa de umflătură şi de lichid şi de toate celelalte murdării din trupul său.
Vlădica s-a aplecat peste Vadim, şi-a pus mâinile pe umerii lui şi a început să se roage; am simţit că nu mai este nevoie să spun nimic. Vlădica se ruga. Ţin minte că ochii mei i-au urmărit toate mişcările. Vadim era întins pe spate, cu mâinile întinse de o parte şi de alta a corpului. Ţinându-şi mâinile pe conturul trupului fratelui meu, Vlădica şi le-a mişcat în jos, ca şi cum alunga toată necurăţia şi murdăriile, toată otrava, nu numai din stomac, ci din tot trupul. O dată cu fiecare mişcare simţeam că asist la o minune, că din acel moment Vadim va începe să se facă bine. Vlădica a terminat, şi-a luat mâinile de pe picioarele lui Vadim, s-a îndreptat de spate şi apoi a dispărut. Nu am apucat să îi spun nici un cuvânt de recunoştinţă; Vlădica nu mai era nicăieri. Am vrut să fug după el şi în momentul acela am observat că eram în camera mea din Redding. M-am ridicat din pat şi am stins lumina. Am îngenuncheat şi m-am rugat cu lacrimi de recunoştinţă Domnului Dumnezeu şi i-am mulţumit iubitului nostru mijlocitor şi rugător. În suflet aveam pace şi înduioşare.
Telefonându-i Nadiei, mi-a spus că observase o schimbare, adică pântecele lui Vadim se micşorase. Încetul cu încetul a început să dea înapoi. Medicii erau foarte încurajaţi de aceasta şi tot repetau: „Este o minune, o minune!” Cu fiecare zi care trecea, Vadim se făcea mai puternic şi mai sănătos. A venit în sfârşit şi ziua când i s-a permis să mănânce tot ceea ce voia, mai întâi câte puţin, apoi normal. S-a întărit; avea poftă de mâncare. Umflătura şi lichidul au dispărut ca şi cum nici n-ar fi fost. I s-a îngăduit să nu mai ia doctorii şi să se întoarcă la serviciu. Nadia şi Vadim au făcut un parastas în cripta lui Vlădica şi o slujbă de mulţumire. Apoi s-au dus la spital, ca să le mulţumească tuturor medicilor care îl trataseră. Ca unul, toţi i-au spus:
– Nu nouă să ne mulţumeşti; cineva acolo sus te iubeşte foarte mult…”
Extras din Danion Vasile, Mângâiere pentru bolnavi, Editura Egumeniţa, Galaţi 2004
