Dragostea iartă celui păcătos. Şi acuma vă spun că iertarea nu este un procedeu. Iertarea este o parte integrantă a iubirii. Dacă de câteva ori m-am dus la duhovnicul meu când am făcut vreo boroboaţă şi am cerut iertare, mi-a spus: “Părinte Rafail, eşti iertat înainte să ceri, dar dacă eşti aşa, noi cum putem să trăim cu tine?”
Iertarea este data înainte să o cerem. “Dumnezeu este dragoste”, zice Apostolul. Putem să zicem: “Dumnezeu este iertare.” Iertarea este deja dată, noi trebuie să ne-o însuşim, trebuie să ne ridicăm la vrednicia acestei iertări, şi atuncea vom vedea cum iertarea face parte integrantă din Iubire. Aşa trebuie să devenim şi noi. În sensul acesta iertarea se poate înţelege ca vocaţie a omului, adică să învăţăm să devenim precum este Dumnezeul nostru, să învăţăm să împărtăşim aproapelui nostru ceea ce şi noi dorim să primim de la Dumnezeu, ba şi de la aproapele. Sau, cum ne spunea stareţul într-o cuvântare în Duminica de dinainte de Post, Duminica Iertării: “Noi ca oamenii nu putem să nu păcătuim unul împotriva celuilalt, dar datoria noastră este să ne iertăm unii pe alţii şi să ne reluăm, să continuăm, călătoria pocăinţei şi a mântuirii”.
Din Ieromonahul Rafail Noica, Cultura Duhului, Editura Reîntregirea, p. 120-121
